Otrava unui sărut

Capitolul 6 - Partea întai

Unul din momentele preferate ale femeilor era cu siguranță acela când erau prezentate părinților, neamurilor și cunoștințelor ca fiind logodnice sau viitoare soții. Deținătoare de tronuri, ducese sau contese. De aceea, Giorgiana se simțea în acea clipă câștigătoare. Îi furase inima ducelui, privirile tuturor și câstigase ura și invidia servitoarelor. Mai avea nevoie de un singur lucru: Lordul Christian. El era obiectul ei și urma să devină puternică, să poată avea propria ei protecție și încrederea unor oameni ce ar fi putut munții din loc pentru bună starea ei.

Își ridică privirea către oglindă în clipa în care vocea servitoarei răsună în urechile ei. Momentul ei de reculege făcu o pauză drastică, însă coafura și felul în care rochia strălucea pe trupul ei, o calmă instantaneu. Cocul înalt îi evidenția privirea, dar totodată îi oferea aerul de ducesă. Șuvițele ce îi cădeau de o parte și de alta a chipului, îl mângâiau pielea cu atingeri suave. Ochii îi sclipeau de fericire și se tot întreba în gând cât de mult avea să mai dureze toate acele pregătiri. Voia să vadă ce invitați fuseseră deja anuntați și câți urmau sa fi prezenți. Servitoarea îi zâmbi strâmb și se dădu un pas în spate, spunându-i din priviri că terminase.

Se ridică în picioare și se roti în fața oglinzii. Arăta de-a dreptul spectacular. Rochia verde pe care Gepetto i-o alesese arăta pe corpul ei de parcă fusese cusută exact pe măsurile ei. Zâmbetul i se largi dintr-o parte în alta și se imagină preț de câteva secunde, dansând cu ducele sub privirile tuturor celor care îi invidia cu atâta putere. Aruncă o ultimă ocheadă oglinzii și îi făcu semn servitoarei că se putea retrage. Aceasta făcu întocmai și părăsi încăperea. Giorgiana, rămasă singură, se așeză pe patul mare și expiră ușurată. Era pentru prima dată în viața ei când situațiile luau întorsături de o sută optzeci de grade la mai puțin de douăzeci și patru de ore. Însă dacă voia dreptate, trebuia să accepte tot ceea ce viața îi oferea.

Of, mamă! Unde ești acum să mă scoți din încurcătura asta? Unde ești să asiști la o logodnă falsă? La un mariaj de pomană? se întrebă așezându-și capul în palme și lăsând ca două lacrimi să îi alunece pe obraji. Tot ceea ce își dorea era ca mama ei să fi fost acolo, dar nu femeia aceea rece și indiferentă ci mama iubitoare și care și-ar fi dat și sufletul pentru copiii ei. Avea nevoie de surioara cu ochi inocenți, cu un glas angelic. Avea nevoie de severitatea tatălui ei și de sfaturile atât de bune pe care i pe dăduse din totdeauna. Dar nu mai avea nici măcar un sfert din toate acelea, iar dorințele, gândurile și regretele în acele momente nu rezolvau nimic. Nici măcar lacrimile nu i le oprea.

O bătaie în ușă îi îngheță lacrimile pe obraji, iar pentru o fracțiune de secundă, nu mai simți nimic. Nici regrete, nici dragoste, nici ură. La tot ce îi zbura gândul în acea clipă era la ce urma să îi explice ducelui. De ce plângea? Care era povestea ei de fapt? Își trase nasul înainte de a îi da permisiunea de a intra și făcu o cruce rapidă, rugându-se celui de Sus să nu cumva să observe chipul ei pătat de durere.

— Giorgiana, invitații au început să sosească. Ești gata

Dar zâmbetul tandru al ducelui pieri în momentul în care privirile lor se intersectară. În schimbul acestuia, așternându-se o durere ce îi apăsa inima.

— Ce s-a întâmplat? o întrebă, însă aceasta nu îi putu răspunde căci nodul din gât era împotriva rațiunii sale. Nu vrei să te măriți cu mine? Promit că nu voi fi un om rău cu tine, Giorgiana. Țin la tine exact cum țin și la liliacul din grădina mea! Ți-am spus totul în legătura cu acest mariaj și nu am mințit în nicio privință, o asigură, însă de ar fi știut el adevărul...

— Nu, nu..., încercă ea să se facă înțeleasă. Știu că nu veți fi rău cu mine... Doar emoțiile sunt de vină. Viața mea s-a schimbat foarte ușor dintr-una de sclavă într-una de doamnă.