Otrava unui sărut

Capitolul 2 - Partea a doua

Mirosul ispititor al lavandei din părul Giorgianei ar fi încântat orice simţ al oricărui bărbat care ar fi trecut pe lângă ea, însă dat fiind faptul că îşi petrecea timpul numai slujindu-l pe Ducele Armstrong, nu se încumeta să viseze atât de departe. Florile i se păruseră dintotdeauna nişte plante lipsite de sens şi de viaţă, care erau potrivite doar pentru decorarea mormintelor, pentru a însufleţi pământul sub care dormeau rudele dragi ei. Însă din acel moment, începu a iubi mireasma lavandei. Crenguţa îi era fixată deasupra urechii cu o clamă simplă, iar servitoarele o priviseră prima dată cu dispreţ, dar după câteva minute, stătuseră numai prin preajma ei pentru a inhala acel miros deosebit. Iar bârfele (desigur că au existat din momentul în care Giorgiana păsise în bucătărie) o făcuseră să îşi muşte obrazul şi să zâmbească oarecum veselă în sinea ei. Deşi nu-i plăcuse niciodată gurile rele, în momentul acela adora să le asculte, căci invidia lor întrecea orice linie marcată ca şi limită.

Fusese aproape toată ziua absentă, gândindu-se la şansa pe care o avea la balul din seara următoare. Ceva dinăuntrul ei îi spunea că lucrurile aveau să meargă din ce în ce mai prost, dar totuşi speranţa continua să licărească în sufletul ei blând. Ura bărbaţii mai mult decât ura orice forţă malefică. Fusese de ajuns unul singur pentru a face-o să-i dispreţuiască pe toţi, chiar şi pe duce. Acel fir de lavandă nu avea s-o facă în veci să se îndulcească, chiar dacă parfumul ei era de nepreţuit. Giorgianei îi era de ajuns să închidă ochii pentru a realiza ce se întâmpla, care era scopul ei şi planul de la bun început.

Îşi croi drum până în camera sa, lăsând mătura jos şi obligând-o pe Eleanor să termine singură curăţenia. Ducele le dădură ordini clare. Trebuiau să cureţe totul până în ziua următoare, să fie lună şi bec, totul să strălucească şi să aibă un miros plăcut, nici pe departe a lucruri vechi, abandonate. Ba chiar le ceruseră să meargă în grădina din spate şi să umple vazele pentru flori cu crini, lavandă şi câţiva trandafiri. Servitoarele erau cu adevărat uluite de comportamentul lui, căci întotdeauna iubise florile acelea şi niciodată nu-i plăcuse ca vreo una dintre ele să le rupă. Însă gurile slujnicelor răspândeau vorbe de ocară* precum: Sigur comportamentul ducelui se datorează noii venite sau Giorgiana, fata asta... L-a schimbat atât de mult! Nu l-am mai văzut în veci pe duce atât de luminat la faţă. Însă Eleanor nu era absolut de acord cu pălăvrăgeala celor două menajere. Ducele era pur şi simplu preocupat de imaginea lui, de balul care urma şi posibil că se gândea la ce femeie urma să aducă în casă — căci îi era timpul (cel puţin aşa credea ea, naiva!)

ocară*: vorbă sau faptă care mustră, ceartă sau ruşinează pe cineva.

Giorgiana întorcea pe o parte şi pe alta situaţia care i se ivise fără a o putea refuza. Ducele fusese atât de insistent încât nu-i oferise răgaz pentru a se gândi. Acceptase datorită unui gând pozitiv ce-i fulgeră mintea preţ de o secundă, că de nu ar fi fost acela, i-ar fi trântit uşa în nas ducelui. Putea înţelege cu uşurinţa dorinţa lui de a fi recunoscător, dar Giorgiana nu avea nevoie de recunoştiinţa lui. Ea avea nevoie de Lordul Chiristian... mort! O stare de furie pusese stăpânire pe ea, împingând-o într-un abis a-l gândurilor întunecate. Intrând cu viteză în cameră, trânti uşa şi se îndreptă către oglindă. Odată ajunsă în faţa acesteia, îşi smulse clama din păr, aruncând firul de lavandă pe geam.

— Afurisit să fii şi tu şi lavanda ta infectă! Nu am nevoie de mila ta şi a nimănui, nicidecum de mulţumire şi baluri băgate pe gât!

Îl certa pe duce în propria oglindă şi oricât de penibil ar fi sunat în acel moment, ar fi vrut s-o smulgă de pe perete şi să i-o spargă de cap. Nu suporta gesturile tandre— dacă le putea numi aşa. Nu putea suferi comportamentul bărbatului căci tot ce vedea în faţa ochilor era nenorocitul care îi ruinase viaţa, familia şi viitor. Oricât ar fi încercat să îi alunge imaginea, era practic imposibil. Pacea de odinioară îşi luase zborul din prezentul ei asemenea unor păsări pregătite să migreze spre ţările calde. Tot ce fusese odată frumos, se transformase într-un real coşmar.