Conincidență sau destin?

Momentul înfloririi

Mai o zi până la prezentare, nici nu ştiu ce să simt, sunt entuziasmat şi speriat în acelaşi timp, de asemenea mă gândesc că şi Aron va fi acolo, nu am mai vorbit cu el de când ne-am sărutat la el acasă.

Nu pot să cred că îl mint pe Victor, dacă îi ascund ceva nu e totuşi o miniciună, nu e ca şi cum m-a întrebat "Şi Ron, l-ai mai sărutat pe Aron de curând?", iar eu i-aş fi spus că nu, dacă m-ar întreba aşa ceva probabil pur şi simplu mi s-ar opri inima. Victor stă chiar acum în fața mea, iar eu privesc spre el dar prin el, pierdut în gânduri, până cuvintele lui mă lovesc, trezindu-mă.

-Plăcințică! exclamă el.

Mă dau în spate şi clipesc repede. Victor râde şi mă prinde de umeri, apoi mă scutură uşor.

-Dormi? întreabă Victor.

-Nu, sunt bine, dar dacă mai îmi spui plăcințică, iți tai limba.

-Oricum nu vorbesc eu prea mult, afirmă Victor chicotind.

Şi eu l-am înşelat pe el, Victor cel fără de cusur, care mi-a iertat mie toate greşelile, şi el nu mi-a greşit vreodată, gândurile mele sună a rigăciune, gata! Dar e adevărat, mă simt ca şi cum l-am înşelat pe Iisus, dar El mereu ştie ce facem, Victor nu, din fericire pentru mine. Se apleacă şi mă sărută, îi răspund puțin cu întârziere, apoi îl trag peste mine întinzându-mă pe pat.

-Mă săruți ca şi cum te-aş înțepa, afirmă Victor râzând.

-Ştiu că ți-am spus că nu îmi place să fii drăguț, dar nici răutăcios nu vreau să fii, sunt stresat pentru mâine, atâta tot.

Se sprijină în mâini deasupra mea şi se uită fix în ochii mei, încerc să par cât mai credibil, sper că îmi iese, de obicei îmi iese.

-Nu te cred, spune el.

Nu îmi iese. Nu mă panichez.

-Ar trebui să mă revolt şi să fac o scenă? întreb eu zâmbind. Vai Victor, de ce nu ai încredere în mine?

Îl prind de tricou cu ambele mâini şi apoi îmi duc dosul palmei la frunte în mod dramatic. Pufneşte scurt, după care se dă în spate ca să se dea jos din pat, dar îmi înfăşor picioarele în jurul taliei lui şi îl opresc, însă nu pare satisfăcut de gestul meu, aşa că mă încrunt şi îl las să se ridice.

Se pune pe colțul patului şi se înbufnează, nu înțeleg cu ce l-am supărat, şi-a dat oare seama că e altceva, de obicei nu se supără doar din atât, cel puțin nu când e vorba de mine, comportamentul lui coleric dispare în preajma mea. Mă ridic în picioare şi merg în fața lui.

-Spune-mi cu ce te-am supărat?

-Ştiu că nu îmi spui tot, nici tu, nici Valentin, de când s-a despărțit de Denisa nu mai ia nimic în serios.

-I-ai spus-o pe aia cu "e doar o relație de adoleşcenți, nu e un capăt de lume, eşti tânăr"?

Îşi priveşte picioarele câteva clipe înainte să îmi răspundă.

-Ştii că adoleşcenții nu cred asta, nici eu nu cred că o cred.

Oftez după care mă pun lângă el pe pat şi îi îmbrățişez talia cu mâinile, oricât de prosteşte mi s-ar părea ce spune, nu îmi place să fie supărat, Valentin a greşit, acum suportă consecințele, dar nici pe el nu îl pot lăsa aşa cum e.

Sar în picioare şi merg la dulap, scot un umeraş pe care se află un sacou şi mai multe cămăşi, apoi deschid altă uşa de la dulap şi iau mai multe perechi de pantaloni, le aşez pe toate pe pat, îmi pun mâinile în şolduri şi mă uit la Victor.