Conincidență sau destin?

Un punct comun

Aud soneria, dar nu mã clintesc, continui ceea ce fac, astãzi toatã lumea e acasã, dar soneria continuã sã sune fãrã ca nimeni sã se clinteascã, Jhon e chiar în fața mea, și de aruncãm priviri pe sub gene, probabil vrea sã mi-o trânteascã pe veșnica ... esti mai tânãr, dar sunt pregãtit pentru asta.

-Eu tricotez, și cum toți mi-ați spus bunicuțã, mã gândesc cã nu o întrerupeți pe bunica din tricotat.

Jhon dã din cap chicotind, lasã cartea din mânã, dar se ridicã și merge spre ușã, zâmbesc satisfãcut și mã întorc la tricotat, încã trebuie sã fiu destul de concentrat, mai am pânã ajung la nivelul bunicii de a putea tricota perfect chiar și dacã nu mã uit, iar, uneori, tricota și în somn și totuși greșea foarte rar, adevãrul este cã de obicei se trezea sau se oprea dupã ceva vreme. Îmi e foarte dor de ea, eram obișnuit sã o vãd în fiecare zi, pe vremea când stãteam cu ea, gândul cã nu o voi mai vedea încã îmi umple ochii de lacrimi și mã sufocã, cred cã ar trebui sã merg în cimitir înainte de petrecere, se presupune cã ar trebui sã stau cu Aron și cu Victor, cu amândoi în același timp, chiar și eu sunt curios cum va ieși.

Îmi dau seama cã tricotatul îmi aduce atât de mult aminte de bunicã, încât am vãrsat o lacrimã, o șterg repede și ca și cum Victor ar fi simțit cã ceva nu e bine, apare lângã mine, se așeazã și mã privește lung.

-Tricotatul îți aduce aminte de bunica? întreabã el cu un zâmbet trist.

Încuvințez din cap și pun ceea ce am tricotat pânã acum pe mãsuța de sticlã, mã trag mai aproape de el și îl iau în brațe. Victor îmi mângâie ușor pãrul și în momentul acesta ma simt protejat de orice tristețe, dar nimic nu poate rãmâne perfect la nesfârșit. Jhon intrã în sufragerie urmat de un om înalt cu barbã, în veșnica lui hainã clericalã, chiar dacã afarã este cald, desigur când este la bisericã, peste acea hainã are mai multe zorzoane, de obicei chiar supra accesorizatã pot spune, dar ce cautã preotul bisericii din apropierea noastrã aici? Nu știu. Poate a venit sã îi spunã lui Jhon cã una dintre cele patru biserici din oraș a cedat spațiul pentru a putea construi un al doilea spital, dar mã îndoiesc.

Preotul dã mâna cu Victor, apoi întinde mâna spre mine, dar dacã ești preot nu înseamnã cã dau mâna cu tine, așa cã îi zâmbesc forțat, iar el își retrage mâna încreținudu-și fruntea, deși abia se vede, având în vedere ridurile de pe fruntea lui. Tot ce sper eu este cã nu vrea sã le dau lecții de stil enoriașlor, de fapt, dacã mã gândesc mai bine, ar fi interesant, i-aș pune pe toți sã se îmbrace punk și rock, ar fi amuzant.

-O sã trec direct la subiect, vocea lui groasã aproape cã mã sperie, așa cã mã dau puțin mai aproape de Victor.

-Vã ascultãm, spune Victor politicos.

-Eu nu promit nimic.

Preotul îmi zâmbește, și vãd cã are un dinte de aur, mi se pare foarte scârbos, credeam cã oamenii nu mai fac asta, mi se pare o prostie imensã, și nu știu de ce cred cã tot dintele acela este fãcut din aur și nu e din acela învelit. Îmi dau seama cã eram foarte concentrat pe dintele lui auriu, și mã gândeam cã în compoziția unei ținute ar putea echilibra totul, dar ar putea și strica tot, sper cã nu poartã haine preotești total aurii cu un singur dinte auriu în gurã.

-...așa cã mã gândeam ca voi doi sã veniți la bisericã.

Cuvintele lui mã îneacã, așa cã tușesc scurt și mã lovesc de douã ori, încet, cu pumnul în piept.

-Ca sã ce?

-Tu vorbeai serios când spuneai cã nu promiți nimic.

-Cam da, știți dumneavoastrã, preoții nu au prea des ceva interesant de spus, și acum faceți doar sã îmi dovediți teoria, dar repetați totuși ideea.