Conincidență sau destin?

Tipul ăsta...

         

            Aproape am întârziat azi, aproape, dar din fericire nu am întârziat, abia așteptam să văd pe cine trebuia să îmbrac azi. Intru în biroul doamnei Fillmore și mă așez din nou pe scaunul din piele, apoi îmi întorc capul pe celălalt scaun și fac o grimasă, era tipul de ieri, ce făcea el aici, te rog nu îmi spune. Doamna Fillmore citea din nou ceva de pe niște foi.

            -Ron, începe doamna Fillmore, el e Aron, noul tău angajator, o să mergi la el acasă și o să îl ajuți cu orice problemă vestimentară ar avea, asta o să faci toată ziua, Aron a spus că o să se ocupe cu transportul tău, nu e nevoie să te întorci înapoi până mâine, o zi bună!

             Ne ridicăm și plecăm, poate reușesc cumva să evit contactul vizual și vorbitul, ar fi perfect sincer. Ajungem la o mașină sport, cred, nu îmi plac mașinile, dar în mașina asta îmi vedeam reflexia mai ceva ca în oglindă, el îmi deschide ușa din față.

             -Vreau să stau în spate, propun eu.

            -Sun doar două locuri, mă lămurește el.

            -De ce ar vrea cineva o mașină cu două locuri? întreb eu strâmbându-mă.

            El ridică din umeri și îmi face semn să intru, îi arunc o privire scurtă, zâmbea, de ce zâmbea? Poate e psihopat, în general cred asta despre orice persoana necunoscută care zâmbește prea mult fără motiv, el intră în mașină pe partea cealaltă, eu îmi pun centura dar el nu, pune mâna pe chei, dar eu îl prind de încheietură și îl opresc.

             -Centura! spun eu autoritar.

            Aron zâmbește din nou, apoi își pune centura, eu îmi ridic bărbia satisfăcut și îi fac semn să pornească mașina.

            Ne dăm jos din mașină, am fost dus la un palat aparent, era o  grădină uriașă lângă o casă uriașă, foarte interesant, poarta era și ea uriașă, el o deschide și din nou îmi face semn să intru.

            -Belle și Bestia au fost bunicii tăi sau ceva? îl întreb eu ironic.

            El râde ușor, dar nu îmi răspunde intru înaintea lui și înaintez pe poteca de pietre, până un câine uriaș vine lătrând spre mine, iar eu mă panichez și mă ascund în spatele lui Aron.

             -Caleamză-te, spune el râzând, e doar Saint-Bernard-ul meu, Loki.

             -Eu sunt mai mult genul cu pisici, am un motan, îi explic eu, iar câinele tău e foarte mare, foarte foarte mare.

             -Am avut și mai mari, mă lămurește el, poate că acum vrei să ieș din spatele meu și să te împrietenești cu el.

             -Sigur? întreb eu, cred că o să mai studiez puțin spatele sacoului tău, cred că ceva nu e în regulă.

              Dar el se întoarce și mă lasă fără apărare în fața animalului uriaș și pufos, care părea chiar drăguț, mă uit la Aron, iar el îmi face semn să pun mâna pe el, întind mâna și îl mângâi pe creștetul capului, râd ușor, apoi câinele sare pe mine și mă răstoarnă, mă lingea violent pe față, iar Aron râdea în hohote, sincer și mie mi se părea amuzant sau poate doar mă gâdila Loki. În cele din urmă Aron îl dă jos de pe mine și îmi întinde mâna, îl las să mă ajute să mă ridic.

              -Tu l-ai dresat, am dreptate? întreb eu.

              -L-am dresat să sară pe oamenii frumoși, spune el cu un zâmbet și cu o mână în buzunar.