Dragoste fără sfârșit! (Finalizată)

Capitolul 1 Viu sau mort?

O zi însorită de primăvară. Deși e încă frig afară, soarele se arată generos încălzind natura care revine frumos la viață. Îmbrăcată pentru o nouă zi de lucru, într-o fustă clasică neagră și o bluziță roșie peste care și-a luat un palton negru care îi punea în evidență silueta de adolescentă cuminte, ieși din blocul din care locuia inspirând adânc și bucurându-se de mireasma caisului înflorit din fața blocului.

Se porni hotărâtă și plină de entuziasm spre stația de autobuz.

- "Dacă reușesc să fac tot ce mi-am pus pe listă astăzi, atunci în acest week-end mă voi răsfăța cu o mini vacanță, se gândi ea.

Locul de muncă de multe ori era locul ei de refugiu. Adesea se bucura să aibă cât mai mult de lucru. Acest fapt o făcea fericită, sau cel puțin mulțumită. Deși este un lucru ciudat pe care nici măcar prietenii ei nu îl înțelegeau, totuși pentru ea era un adevăr și nu încerca prea mult să îl explice prietenilor săi.

- Fuu! Din nou nu au dus gunoiul, își spuse ea dezgustată. Oare sunt din nou în grevă?! Mai bine evit să trec pe lângă aceste tomberoane.

Se întoarse și merse pe o cărare ocolitoare bucurându-se de frumusețea primăverii. Deși era un drum mai lung prefera să piardă două minute decât să suporte mirosul puternic de gunoi vechi.

-Ajutor, mmm.... atenția îi fu atrasă de niște gemete ce veneau din spatele unui arbust de pe marginea străzii. Ajutor!

Se opri să vadă ce se aude. Trântit pe pământul rece plin de sânge pe mâini și cu buza spartă și cu multiple vânătăi pe față, era un domn. Era vizibil îndurerat și rănit. Văzând-o printre ochii abia deschiși și umflați de la atâtea lovituri îi strigă în disperare:

- Ajută-mă!!!

Gemetele lui au încetat instantaneu, ea lăsa geanta și se apropie de el.

- Domnule, sunteți bine?, nici un răspuns. Domnule, mă auziți, vă rog să îmi răspundeți.

Îi ridică capul de pe pământul rece cu mare grijă și îi așesă în poala ei. Nu mai conta acum pentru ea că se va murdări și că va ajunge la lucru mai târziu. Dorea să îl ajute cum putea. "O, Doamne, ține-l în viață!, se rugă ea în disperare.

- Domnule, mă auziți? Tristețea și disperarea puse stăpânire pe întreaga ei ființă. Nu, nu putea să fie mort, nu în brațele ei. Îi verifică pulsul și chipul i se luminase un pic. Era încă viu!

- Trebuie să chem o ambulanță!

Îi mai examină cu mare atenție asigurându-se că respiră, apoi se întinse pentru a scoate din geanta ei telefonul.

- Serviciul ambulanță, cu ce vă putem fi de ajutor?

- Vă rog să trimiteți un echipaj pe adresa.....

- Care este urgența?, întreabă calm doamna de la celălalt capăt al firului.

- Am găsit pe stradă un domn care se pare că a fost bătut sau ceva de acest gen. Este plin de lovituri, sânge și mă tem pentru viața lui.

- Nu este un om al străzii? Poate fi în stare de ebrietate? Se întâmplă des aceste lucruri. Beau până nu mai știu de ei, apoi adorm în stradă și de multe ori îngheță sau își pierd cunoștința.

- Nu simt miros de alcool și cu siguranță nu este un om al străzii, pentru că este un domn bine îmbrăcat. Mult prea bine îmbrăcat pentru a fi un boschetar. Se pare că a fost victima unor hoți sau huligani.

- Respiră?

- Da, dar și-a pierdut cunoștința, vă rog să vă grăbiți, nu aș vrea să moară în brațele mele.

- Păstrați-vă calmul, un echipaj este deja pe drum.

- Vă mulțumesc!

Aruncă telefonul înapoi îngeantă și își îndreptă privirea spre chipul în suferință din poala ei. Avea o față încruntată, cu ochii strânș și maxilarul încleștat. Se putea citi pe chipul lui, deși inconștient, se afla într-o suferunță cumplită.

- Domnule, mă auziți, vă rog să răspundeți, îl lovi ușor peste obraz.

- Mmm, mă doare, spuse el cu o voce stinsă.

- Scuze, spuse ea realizând că gestul ei îi creea și mai multă durere. Vă rog să rezistați, ambulanța este pe drum.

Își scocase din buzunar batista pe care o purta la ea. Îi șterse cu mare grijă sângele ce îi curse din buza spartă și îi îndepărta murdăria de pe părul negru și puțin lung care părea a fi fost foarte bine îngrijit. Dacă se uita mai bine la el nu părea de loc să fie un om al străzi. Purta o cămașă albă, pantaloni și sacou negru, o cravată roșu închis cu dungi diagonale negre. Un al lucru de loc de neglijat era parfumul ce persista și care îi inundase simțurile încă de când s-a apropiat de el. Nu părea a fi un parfum ieftin. Se întreba doar cum de a ajuns el aici în starea acesta. Și de câtă vreme stătea întins pe acest pământ rece? Nu avea și el o famile care să îl caute. Dar în acea clipă nimic din toate acestea nu contau mai mult decât viața și sănătatea lui. Își dorea să îl țină conștient până la venirea ambulanței.

- Te rog să nu mă lași aici, singur.

- Stați liniștit, totul va fi bine! Am sunat la serviciul de ambulanță și au spus că vor trimite un echipaj cât mai curând posibil.

- Mulțumesc!

Își duse mâna la cap. Se părea că îl durea foarte tare. Ea îi prinse mâna încercând să îi șteargă sângele. Avea mâinile reci.

- De când sunteți aici?

- Nu știu, spuse el apoi își duse mâna abdomen și gemu îndelund.

Îi deschise sacolul și observă că are o pagă la nivelul abdomenului care sângerase și îi murdărise foarte tare cămașa albă. Cum poate cineva să fie atât de crud izbind o persoană în așa hal, se gândi ea.

- Rezistă, vine ambulanța!

- E viu?, întreabă medicul coborând din ambulanță cu trusa necesară în mâna dreaptă.

- E viu! Respiră!

Medicii de pe ambulanță au coborât ducând cu ei echipamentul de prim ajutor. Cum ea nu îi putea da prea multe informații despre cel în suferință, l-au pus în mașină și au pornit spre spital.

Sper că v-ați bucurat de lecturarea primul capitol. Aștept părerile și propunerile voastre în comentarii. Vă aștep în următorul capitol "La spital"