Dragoste fără sfârșit! (Finalizată)

Capitolul 5 Același parfum.

Afară plouă mărunt. Fără umbrelă, doar cu gluga hanoracului roșu pe cap, purtând o pereche de blugi și cu căștile în urechi, Ankita pășește agale pe stradă udă îndreptându-se spre stația de autobus. Este extenuată după o săptămână grea de muncă. Se urcă în autobus și se hotărâ să o sune pe Delia, una din cele mai bune prietene ale ei.

- Bună Delia, ce faci?

- Bună Ankita, dar ce e cu vocea ta? Ești bolnavă?

- Nu, doar sunt foarte obosită.

- Mai lasă și tu lucru, mai ieși din casă.

- Da, de fapt asta și fac. Am ieșit și merg la mall să beau o cafea și să mai văd puțin lumea. Nu am mai fost la mall de vre-o 7 luni. Să văd dacă îmi mai amintesc unde e ușa, spuse aceasta zâmbind.

- Da, trebuie să mai ieși pentru că tu, draga mea prietenă, petreci prea mult timp în acel birou și...

- Stai o clipă, o întrerupse brusc Ankita, cred că sunt urmărită.

- Nu din nou. Urmărită? De cine?.... tăcere.... Ankita!, se aude un țipăt de la celălalt capăt al firului.

- Sunt aici, nu striga! Am coborât din autobus ca să mă asigur că nu sunt urmărită. A coborât și tipul pe care îl suspectam, dar el a plecat. Of ce paranoică am devenit! Ce spuneai?

- Spuneam că petreci mult prea mult timp în birou și nu mai ieși nicăieri în ultima vreme.

- Voi încerca în viitor să schimb acest lucru. De fapt asta fac acum, ies în oraș. Astăzi ies singură, dar următoarea dată vin cu voi. Acum te las, voi lua un alt autobus până la mall.

- Te pup, ai grijă de tine! Pa!

- Bine, pa!

Ajunsă în fața mall-lui se uită la schimbările pe care le făcuse administrația. Era cu adevărat frumos. Luminile instalate ofereau întregii clădiri un alt aspect. Intră și toată clădirea arăta ca un furnicar de oameni care intrau și ieșeau din magazine. Unii grăbiți, alții degajați și cu zâmbetul pe buze. Unii cu treburi, alții doar pentru distracție.

Se așeză la o masă de unde putea vedea toată agitația din mall, cu cafeaua preferată în față și cu muzica preferată în căști se relaxa bucurându-se de scenele ce se derulau în fața ei. La un moment dat zâmbetul îi dispare de pe chipu-i obosit. Se ridică și se îndreptă nervoasă spre o masă din partea stângă a sălii.

- De ce mă urmărești?, spuse ea furioasă privindu-l în ochi pe tipul așezat la masa respectivă.

- Domnișoară, spuse el surprins în timp ce se ridică de pe scaun.

- Ce ai cu mine? Ce vrei? De câteva săptămâni mă urmărești într-una.

- Domnișoară nu este ceea ce credeți, spuse tipul ridicând ușor mâinile în semn de nevinovăție, nu vreau să vă fac nici un rău doar că....

- Doar că ce?, îl întrerupse brusc Ankita furioasă.

- Pot să vă explic!

- Păi explică!

- Vă rog să îmi acordați un timp. Acordați-mi 20-25 minute și vă voi explica totul cu dovezi care vă vor face să înțelegeți ce fac eu de fapt.

- Ascultă, Domnule, spuse Ankita punând mâna în pieptul lui puternic și boțindu-i în pumnul ei cămașa albastră bine călcată care îi venea foarte bine pe corpul bine lucrat. Ai la dispoziție 30 de minute, continuă ea, să îmi dai o explicație plauzibilă sau să dispari pentru că data următoare când te văd că mă urmărești, chem poliția. E clar.

- Da domnișoară, spuse el.

Ea îi dă drumul cămășii și se întoarse să plece spre masa ei. Ce e cu tine Ankita, se gândi ea, ce te-a apucat? Nu l-ai văzut cum arăta? Dacă îți dădea el o palmă uitai cum te cheamă. Ești cu siguranță nebună!, își spuse și se așeză la masa ei cu spatele la el. Teama o cuprinse acum și dorea să evite privirea lui. Își scoase o carte și începu să citească în speranța că își va lua gândul de la incidentul de mai devreme. Romanul de dragoste din mâna ei o captase în totalitate și în curând pierdu noțiunea timpului și a spațiului.

- Ankita Dyer?, se auzi o voce de bărbat.

Parfumul lui îi inundă toate simțurile făcând-o să își închidă pentru o secundă ochii și să se întrebe: unde am mai simțit eu acest parfum? Își îndreptă privirea spre bărbatul înalt, bine făcut, îmbrăcat la patru ace, al cărui chip senin și bucuros lăsa să se vadă cele două gropițe din obraji. Privirea ei nedumerită îl făcu pe el să reformuleze:

- Sunteți Ankita Dyer?

- Da, eu sunt.

- Nu știu cum să vă mulțumesc. Vă datorez viața mea și aș da orice, oricât, să vă răsplătesc bunătatea.

- Stați o clipă că nu înțeleg, spuse ea bulversată în timp ce se ridică de pe scaunul ei. Privirea i se opri pe tipul cu cămașă albastră la care strigase cu ceva timp în urmă și care stătea acum în spatele bărbatului care-i vorbea. Încerca să facă o legătură între cei doi tipi, dar nu reușea.

- Medicii mi-au spus, continuă noul venit, că dacă nu ați fi fost dumneavoastră domnișoară...

- Doamnă, îl întrerupse tranșant ea.

- Doamnă, se corectă el, atunci aș fi fost mort sau cine știe în ce condiție fizică, își continuă el gândul.

- Domnule, mă scuzați, dar nu înțeleg nimic.

- Vă explic imediat. Eu sunt bărbatul pe care l-ați găsit acum câteva luni rănit pe stradă și l-ați dus la spital.

- Domnul doctor, spuse ea indignată amintindu-și de acea situație.

- Nu, el nu mi-a spus nimic. Mi-a spus doar că am fost salvată de o tânără care a dorit să rămână anonimă. Eu sunt David Solomon, se prezentă el.

- Deci de acolo știu acest parfum, se gândi ea.

- Am vrut să cunosc personal și să o răsplătesc pe persoana care mi-a salvat viața, de aceea am angajat un detectiv.

- Deci asta explică urmărirea, spuse ea adresându-se detectivului. Sunt curioasă, dacă doctorul nu a spus nimic, atunci cum m-ați găsit?

- Ați achitat cu cardul la farmacie, spuse detectivul.

- Scuze pentru mai devreme... se scuză ea stânjenită. Îți făceai doar meseria.

- Este în regulă, spuse detectivul, vă înțeleg.

- Domnule, se adresează ea pe un ton apăsat către domnul Solomon, mă bucur că sunteți bine și că v-am putut ajuta. Nu am nevoie de mulțumiri și nici nu voi accepta nici o răsplată. Tot ce am făcut, am făcut pentru că așa am crezut că este bine. Aș fi făcut acest lucru pentru oricine. Mi-am dorit și îmi doresc să rămân anonimă pentru dumneavoastră, de aceea vă rog să încetați să mă mai urmăriți.

- Dar, Ankita, încercă el să protesteze.

- În primul rând, eu pentru dumneavoastră sunt Doamna Dyer, în al doilea rând vă previn că vorbesc foarte serios: o anonimă.

- Vă mulțumesc că m-ați salvat, spuse el plecându-se galant.

- Sănătate și o zi bună, spuse ea scurt și se întoarse plecând spre ieșire lăsându-i pe cei doi domni să privească nedumeriți în urma ei.