Dragoste fără sfârșit! (Finalizată)

Capitolul 7 Totul pentru Laurențiu.

Ajunși la intrarea în Brașov Ankita începu să îi dea câteva directive pentru a ajunge la destinația dorită. Era atât de plăcut să îi auzi vocea suavă răsunând în mașină.

- Aici, spuse ea la un moment dat. Așteaptă o clipă. Deschise telefonul și sună pe cineva. Liviu, am ajuns spuse ea în momentul în care a răspuns acesta la telefon.

După câteva clipe de așteptare o poartă impunătoare se deschise în dreapta lor lăsându-le intrarea liberă într-o curte destul de mare unde mai multe fete zâmbitoare o așteptau pe Ankita. David parchează mașina în unul din locurile indicate de unul dintre bărbați, după care amândoi coboară din mașină.

- Bine ai venit, îi spun fiecare dintre cei prezenți îmbrățișând-o cu drag.

- Ankita, ce mașină?!, îi spuse în spirit de glumă Alexa.

- Da, m-am îmbogățit, vezi am și șofer personal, spuse Ankita sarcastic lucru care declanșă un cor zgomotos de râsete. Acum să fim serioși, spuse ea după ce reușise să se oprească din râs. Acesta este Domnul David Solomon, proprietarul acestei frumoase mașini, pe care eu oricum nu mi-o pot permite și care a fost atât de amabil încât să mă aducă în siguranță până aici.

- Bună, fu salutat David, bine ați venit și vă mulțumim că ați adus-o pe Ankita la noi.

- A fost plăcerea mea, răspunse el politicos.

- Hei nu mă luați voi cu vorba și cu lingușelile voastre, spuse Ankita privind în jur. Ați face bine să îmi spune-ți unde este iubitul meu Laurențiu și să mă lăsați să îl strâng în brațe. Că în fond sunt aici pentru el, nu pentru voi, spuse ea zâmbind.

Laurențiu?, se întrebă David, cine este Laurențiu?, încercă el să afle privind în jur.

- Laurențiu, scumpule, am venit, strigă Ankita cât putu de tare.

- ANKITA!!! Se auzi vocea subțire a unui băiețel de vre-o 2-3 ani care ieși în goana mare din clădirea din spatele lor.

- Laurențiu! 

Cei doi se cuprinse într-o îmbrățișare dulce, iar Ankita se învârti cu puștiul în brațe de vreo câteva ori spre deliciul lui, dar și a celor ce îi priveau.

Amândoi se bucurau să se revadă. Pentru ea orice moment petrecut alături de el era un dar, un neant de fericire, o oază de prospețime ce îi aduce mereu zâmbetul pe buze. Atâta fericire poate aduce acest micuț doar prin simpla lui prezentă.

- Ai venit!, exclamă micuțul blond cu ochi albaștri care își plimba acum mânuțele mici prin părul răvășit al Ankitei.

- Cum să nu vin când mi-e dor de prințul meu frumos!

- Ce mi-ai adus?, întrebă micuțul curios.

- Laurențiu, în dojeni Alexa.

- Hai să vedem, spuse ea lăsându-l jos. Dar mai întâi, unde este cadoul meu? Spuse Ankita privindu-l cu ochi jucăuși.

- Aici, iată vine, spuse micuțul și începe a o pupa gingaș pe frunte, pe nas și pe ambii obraji. Ankita îi zâmbi bucuroasă și îl îndemnă să îi caute în geantă.

- Uraaa! Ciocolata mea preferată, nu am mâncat niciodată o așa ciocolată!, spuse micuțul entuziasmat.

Afirmația lui stârni un val de râsete. Dar micuțul nu se arăta deranjat de râsetele celor mari, fiind mult prea încântat de ciocolata pe care tocmai o primise.

- Cum nu ai mâncat niciodată, dacă ai spus că este favorita ta, spuse Liviu tatăl micuțului.

- A vrut să spună că nu a mâncat demult, îi lua apărarea Ankita micuțului ei prinț.

- Ankita, îl răsfeți prea mult de fiecare dată, spuse mama micuțului.

- Alexa, prințul meu nu trebuie să fie alintat doar de mama și de tata, dar și de cea mai bună prietena a lui. Nu-i așa micule prinț?

- Ankita, mi-e foame, spuse Laurențiu, hai sa mâncăm. Mama a făcut o cina delicioasă pentru noi.

- Yami, sună atât de bine. Uite cum facem: mă ajuți să duc bagajele în cameră și apoi mergem să mâncăm.

- David, rămâneți cu noi la cină, spuse Liviu în timp ce coborau bagajele din portbagajul mașinii.

- Nu pot, trebuie să ajung la Sibiu, refuză David politicos.

- Ankita, îi făcu Alexa semn să îl convingă pe David să rămână la cină.

- Ducem noi bagajele, spuse Liviu și plecă însoțit de un alt tânăr spre intrarea clădirii cu patru etaje. Voi mergeți în bucătărie, vă ajungem imediat din urmă.

- D-le Solomon, spuse Ankita, Rămâneți cu noi la cină și după aceea plecați. Nu mai aveți mult până la Sibiu, și în plus nu ați mâncat nimic astăzi și nu știu dacă vă așteaptă cineva cu cina la Sibiu.

- Bine, rămân, spuse el bucurându-se în sinea lui că ea fusese cea care îl rugase să rămână.

Micul prinț joacă un rol foarte important în viața Ankitei. Care este acesta, veți descoperi mai târziu. Vă aștept în capitolul „Întrebări fără răspuns."