Dragoste fără sfârșit! (Finalizată)

Capitolul 6 Călătorind împreună.

- Alo, doamnă Dyer?

- Da, eu sunt.

- Am primit numărul dumneavoastră de la prietena dumneavoastră Delia.

- A, da, bună.

- Mi-a spus că vreți să ajungeți în Brașov.

- Da, așa este. Ați putea să mă ajutați în acest sens? Am multe materiale pentru o instruire și nu pot lua transportul public.

- Da, sigur, afirmă vocea bărbatului. La 5 dimineața este ok pentru d-stră? Eu trebuie să ajung la Sibiu pentru o întâlnire de afaceri și vă pot lăsa la Brașov.

- Bine, vă trimit un sms pe acest număr cu adresa mea.

- Ne vedem mâine dimineață, spuse bărbatul și închise telefonul.

....

Era 4:55 și Ankita cu 2 valize mult prea mari pentru o tânără ca ea, îmbrăcată într-o rochie lejeră de vară, cu geanta pe umăr privea în direcția de unde trebuia să apară mașina. Locuia pe o stradă cu sens unic prea puțin circulată la ora asta a dimineții, de aceea, spera ca prima mașină care venea să fie cea care trebuia să o ducă la destinație. Era o persoană punctuală și spera ca și ceilalți să fie la fel. Privea nerăbdătoare la ceas, mai avea încă timp. Privea la puținele mașini care treceau pe stradă și se gândi în sinea ei oare nu este aceasta? Unele erau prea mari pentru o călătorie de două persoane, altele erau prea vechi pentru o călătorie atât de lungă, iar altele pur și simplu nu plecau în direcția în care dorea ea să ajungă. După câteva clipe e așteptare apare o mașină.

- Hm, zâmbi amuzată, este prea scumpă această mașină ca proprietarul să și-o murdărească cu o străină.

Spre surprinderea ei mașina se opri în dreptul ei. Portiera se deschise, iar proprietarul acelei bijuterii se îndreptă spre partea din spate a mașinii deschizând portbagajul.

- Bună dimineața, doamnă Dyer, spuse acel domn apropiindu-se să îi ia bagajele.

Ankita rămase blocată privindu-l. Se gândea: de ce el? Cum e posibil? Era tipul pe care îl duse în spital, David Solomon. Las-o baltă, își spuse, nu ai altă soluție la moment.

- Bună dimineața d-le Solomon, sper că nu este o încercare de a-mi răsplăti, spuse ea pe un ton grav.

- Nu, nicidecum, o întrerupse el știind ce vrea să spună. Ați fost destul de clară și convingătoare atunci la mall.

- Mă bucur.

- Urcați, o îndemnă după ce așezase bagajele, lângă bagajul său, în port bagaj.

Ea deschise portiera din spate și se urcă închizând ușa și lăsând o urmă de mirare pe chipul lui care se aștepta ca ea să se așeze pe scaunul din față având în vederă că călătoreau doar ei doi. Se urcă la volan și își potrivi oglinda retrovizoare în așa fel încât să o poată vedea, apoi o întrebă:

- Când trebuie să fiți acolo?

- Nu contează, important este să fie astăzi pentru că programul meu începe mâine la 8:00.

- Cel târziu înainte de cină vom fi acolo.

- Bine, mulțumesc!

Tăcerea se așternu în mașină. Doar muzica pe care o alese el suna ușor în mașină. În mintea lui se învârteau o mulțime de întrebări pe care el dorea să i le pună. Încă din clipa în care și-a revenit în acel pat de spital au început să îl chinuie o mulțime de întrebări. Își dorea să poată vorbi cu ea, dar nu dorea să repete experiența de la mall. Era atât de distantă, atât de enigmatică și atât de rece. O urmărea curios, în timp ce conducea, prin oglinda retrovizoare. Ea era pierdută parcă într-o altă lume. Privea în gol prin geamul mașinii, iar chipul ei ilustra o tristețe adâncă și bine ascunsă. Își dorea să îi vorbească, dar se temea ca nu cumva să înceapă o discuție nepotrivită și cel mai mult se temea de reacția ei.