Sfârșitul unui război infinit

Pericol.

   Voia să se mai bălăcească încă o dată în apa ce izvoara din spatele cabanei. Dar acum își simțea picioarele controlate. Simțea că era trasă de ceva printr-un fir invizibil legat strâns de pieptul său. Privi spre cărarea ce trecea prin pădure ca un tunel, însă acum nu părea așa de întuneric  în acea împletitură de crengi și frunze verzi. Se lasă condusă de urmele de pe pământul moale lăsate în spate de Glad și le urmă în liniște câteva ore după care văzuse o mică ieșire ce se mărea în timp ce înaintau. Era o lumină ce îi dădea un sentiment de teamă, dar în același timp se simțea curioasă.

    Până să pășească în razele de lumină Glad dispăruse în lumină. Nu era sigură dacă va înainta sau va rămâne pe loc, dar își făcuse curaj și se lasă condusă de curiozitatea sa și de acel sentiment de teamă ce părea că o face să se simtă bine deși nu știa de ce. Acea tensiune o făcea să-și simtă respirația grea, dar era sigură că după câțiva pași va începe o viață nouă.

    Nu știa dacă să fie surprinsă sau umpic dezamăgită, ochii îi afișau în mintea sa o altă pădure dar mult mai rară și mai luminoasă, cărarea continua să se lungească către infinit, dar se bucură de mirosul proaspăt și aerul rece pe care îl simți și care îi oxigena mintea. De data aceasta vedea multe alte tipuri de copaci. Aceștia erau mult mai mari, verzi și parcă veseli spre deosebire de ceilalți. Nu înțelegea aceasta schimbare bruscă de mediu. Și încerca să înțeleagă de ce există o linie ce făceau copaci să fie diferiți.

- Ce s-a întâmplat? Ai pățit ceva?

- Nu știu. De ce e așa? Și arătă spre pădurea din care au ieșit crezând că acea pădure pe care o vedea zi de zi era cea ciudată.

- A... E o povestioară. S-ar putea să afli multe în această călătorie. Deci, vei să începem?

    Avea același sentiment ca în fiecare zi când Glad o învăța ceva sau îi povestea.

- Mulți copacilor au voință proprie. Adică vorbesc, văd, gândesc, merg și multe altele. Unele legende spun că acești copaci sunt primi deli sau mai exact hadeli ce au apărut aici și că atunci când au fost forțați să-și controleze elementul s-au transformat în monștri. Acești monștri erau copaci, dar era ceva foarte traumatizant și cu timpul ei au luptat să-i ajute pe ceilalți hadeli să-și controleze elementul și astfel ei au devenit spirite sacre. Desigur că mulți au murit și alți au născut din aceștia, dar corpul noilor generații nu se schimba. Și despre pădurea asta tot ce pot zice este că ei sunt o familie de copaci ce au fugit cât mai departe de război. Copacii au abilitatea de a intra într-o stare de hibernare. Și ăștia sunt ei, niște copaci fricoși și îngrămădiți.

- Și ei nu mor niciodată?

- Ba da e la fel ca ceilalți, dar în timpul ăsta ei continuă să se înmulțească.

- Aaa, deci toți copacii din jur sunt vi?

- Nu! Nu am zis asta. Mai puțin de o zecime sunt astfel de copaci, adică spirite. Copacii fără voință proprie sunt un rezultat al naturii însăși. E greu de explicat ce e natura, dar poate îți va explica Eiko.  

      Brusc Efenia rămăsese blocată și nu era sigură ce auzise. De fapt nu mai auzise numele ăsta niciodată.

- Cine e Eliko?

- Eiko. O corectă cu un ton ce arăta ca și cum voia să caute explicații. Păi unde mergem noi nu este doar acest Ahile, mai e Eiko și Axente.

- Par a fi niște nume ciudate. Parcă sunt niște hadeli foarte periculoși.

- Ahhh... 

- Ce e?

- A... Păi... Am uitat să-ți mai spun ceva despre ei.