Sfârșitul unui război infinit

Corcitură sau del pur?

Trecuse aproape o oră și se simțea destul de sigură că se putea ridica să încerce dacă poate merge sau dacă corpul său dă dovadă de recuperare. Când Eiko o lăsase rezemată de trunchiul unui copac îi spusese să se mai odihnească până se va întoarce dar nu menționase cât va dura așa că de plictiseală Efenia decise să se ridice până ca acesta să vină. Poate că măcar așa mai putea recupera puțin timp. Ceea ce Eiko îi spusese nu doar că o speriase dar o și motivase ca să de-a tot ce poate și să asculte atentă fiecare detaliu și sarcină pe care va urma să le facă. Știa desigur că nu înțelesese chiar tot, dar așa cum bănuia era într-o situație dificilă și cum asta nu era de ajuns se părea că și tipul ei de chakra era unul complicat ce îl pusese grav pe Eiko pe gânduri. Îl văzuse speriat poate puțin panicat dar și în această agonie a minții sale el continua, așa cum se părea, să mediteze adânc și concentrat asupra problemei pe care deși o privea în mare parte pe ea, el încerca să o ajute, mai de grabă chiar să ducă tot greul.

Se rezemă într-un băț ce îi fusese în apropiere și cu ajutorul acestuia încerca să se fixeze pe picioarele sale. Se simțea destul de bine și credea că e destul de bine încât să poată merge și se mișca din nou ca înainte dar avertismentele lui Eiko o făcuse să ia o mică măsură de sprijin. Își întinse picioarele încet până când ș-i le văzuse perfect stabile. Urma un pas simplu după care un al doilea și totul urma să fie ca înainte. Își făcuse curaj și dezlipi piciorul drept de pământ ducând-ul puțin în fața celuilalt dar brusc se simți prea ușoară sau asta se datora faptului că piciorul său nu se stabilise pe pământ ci se flexa la mica atingere a solului care, acum, o trăgea în jos. Instinctul o ajută să-și amortizeze căderea cu mâna dreaptă liberă, dar, deși cu puținul sprijin al bățului, impactul mâini cu suprafața tare o făcu și pe aceasta să se îndoaie căzând jos lipsită de putere sau mai exact de ambiție de a se mai mișca pentru a-și elibera mâna prinsă sub greutatea sa. Cu multe încercări de a se ridica reușise iar și de data asta nu se încrezu în primul pas, dar când acesta se stabili îndrăzni să-l facă pe al doilea. Picioarele începeau să o asculte deși era dificil și ele păreau acum mai grele ca niciodată, de asemenea tot corpul îi era greu dar în corpul său încă persista acea senzație de amorțeală care o ajuta acum să-și păstreze un oarecare echilibru. Se sprijinii în continuare de băț și reușea să înainteze din ce în ce mai ușor. Voia să se ducă la cabană, ceva părea ciudat la faptul că Eiko o lăsase acolo singură. Înainta încet și cu grijă deși știa că o să-i ia ceva timp să ajungă în acele condiții.

Eiko era speriat nu știa ce să facă, nu voia ca totul să se întâmple chiar așa cum era scris. Cu atât mai mult trebuia să afle cum și de ce Axente făcuse asta.

-Eiko? Ești bine? Pari agitat.

-Serios Axente? Serios? Chiar crezi că sunt agitat? Ei bine da, sunt agitat și nu, nu sunt bine. De ce ai făcut aia fără ca noi să știm?

-Eiko, încetează! Lasă-l să-ți explice!

-Da lasă-mă să-ți explic sau să-ți zică Ahile eu am dat deja explicații.

-Poate lui da, dar mie nu. Așa că te rog spune-mi măcar cum naiba ai făcut asta.

-Minerva.

-Mi...Minerva? Cum? Minerva? Serios? Minerva te-a pus sa faci asta? Nu. Stai! Întrebarea e cum de te-a pus pe tine să faci asta? Tocmai pe tine? Putea să ne pună pe noi nu pe tine. Parcă voiai să o omori imediat ce ai văzut-o prima oară. Cum de ai făcut ce ți-a zis ea? Bănuiesc ca avea un plan cu asta și cum de tu ai acceptat?

-Acum mă lași să vorbesc?

-Sigur! Sunt numai ochi și urechi.

-Am aflat că nu ea le-a ucis de fapt.