Sfârșitul unui război infinit

Vis.

Acum știa ce simțea încă de când totul a început. Era furioasă și tristă, dar acum știind ceea ce se întâmpla cu adevărat nu mai era decât fericită încercând să creadă că atât Glad cât și cei trei copaci îi vor binele și vor sa o facă puternică. Deși acum totul părea clar tot credea că cu cât află mai multe se afundă spre necunoscut și multe alte întrebări încep să-i persiste în minte deși nu vrea să de-a importanță acum trebuie doar să fie atentă la ceea ce va face pe viitor. Într-un fel sau altul era pe cont propriu sau așa credea ea. Faptul că Glad urma sa o părăsească o făcea să se simtă abandonată în fața unui pericol. Desigur că ar fi vrut că el să nu plece, dar acum știa că el avea un vis sau o ambiție și trebuia să-și ducă propria misiune la capăt. Nu voia că el să plece și tot odată nu voia să îi stea in drumul său. Acum trebuia să-și urmeze propriul drum până când avea să se întâlnească din nou.

- Ești o ascultătoare foarte bună, pari să fi foarte atentă. Eiko îi rupse șirul gândurilor, dar se simțea bine și părea să poată avea încredere în el chiar daca e doar un copac cu o înfățișare ciudată și spre deosebire de Ahile părea mult mai prietenos, până la urmă va trebui să stea mult timp cu el. Mai vrei să-ți spun ceva?

- Da, defapt nu, aș vrea să-mi iau rămas bun de la Glad înainte să plece.

- A, da du-te, începe să se însereze și trebuie să plece. Hai să mergem.

Nu știa cum mai exact își va lua rămas bun, dar trebuia să fie un moment bun deși nu putea nega că va fi trist știa că acest lucru va fi un pas important în drumul ei și al lui. Îl urma pe Eiko tăcută. Copacul plutea din nou pe acea pernă pufoasă de fum și ea trecea prin acea ceață densă cu ușurință. Nu înțelegea cum de el putea pluti pe norul verde pe care ea nici nu-l putea simți. Mergea cam încet ceea ce o făcea să vrea să să-l împingă. Voia să alerge spre Glad, dar nu știa drumul deși cu cat inainta isi simtea pasii independenți ca și cum picioarele știau drumul și doar mintea ei o încurca. Zări pe lângă trunchiul gros al lui Eiko cabana mare și tot odată îl vedea și pe Glad ieșind din ea cu o carte mare in față din care citea cu o mare satisfacție pe sărite. Părea mai mult că doar o savurează din priviri. Se deconcentră din lunga satisfacție simțind-ui prezența și o privi foarte vesel cu un zâmbet pe care nu îl văzuse niciodată până acum, defapt nu îl vedea prea des pe Glad zâmbind.Îi zâmbi înapoi gata să se apropie și să vadă și ea ce e cu acea carte, dar timp în care clipise el dispăru. Nu știa ce se întâmplase și totul a fost rapid de fapt totul nu părea decât o iluzie ceva ce își imaginase poate din cauza gazului lui Eiko.

- A plecat! Fără să-și ia rămas bun de la tine...

- Cum? Și tu l-ai văzut? Adică...

- Credeai că îți imaginezi? Haha! Mai ai multe de învățat fetițo.

- Stai! Tu vorbești serios? A plecat? Acum? Așa? E...

Aproape că simțea pentru prima oară cum lacrimile ii se strângeau în ochi. Simțea o furnicătură ce-i tresări tot corpul și cum aceea durere surdă începe să se strângă în ochi gata de o izbucnire in plâns. Nu plângea doar suspina și lăcrima greu, foarte greu, simțea că nu mai avea putere și că se va prăbuși grav. Nu lăsă durerea din corp sa o controleze, dar nu mai voia, nu mai voia nimic, deja era prea mult. Picioarele începuse să o ducă undeva, undeva unde putea fi singură. Ceea ce făcuse Glad era prea ciudat și nu putea înțelege asta. Alerga prin pădure ștergându-și lacrimile. Era cuprinsă de sentimente și presimțiri, dar nu putea să controleze acele reacții ale pielii și nu le putea înțelege deși unele îi păreau cunoscute. Se îndepărtase destul de mult și trecuse din alergat în mers normal. Era deja prea obosită și acum nu se mai simțea în stare să se întoarcă. Continuă să meargă deși nu știa de ce, dar era atrasă de ceva și-și dăduse seama că și plânsul se opri. Vedea ceva vag strălucitor printre copaci. Era un lac mic și albastru intens cu o insulă mică în centru și ceea ce văzu o lăsase uimită și simți cum ceea ce vede e chiar cel ce a atras-o încă de pe stâncă. Era un sentiment familiar, de fapt era ceva nou, dar simțea ceva blând și cald venind din acel loc. Simțea că vrea să se ducă acolo, dar era imposibil de traversat. Analiză mai atentă lacul și văzuse în dreptul ei niste pietre ieșite ce o ajută să traverseze. Rămăsese nemișcată pe acea insulă mică și admira in continuare. Era un copac imens cu sute de ramuri împodobit cu liane verzi și lungi. Acel copac părea a fi complet uscat neavând nici-o frunză. Semăna cu o salcie dar una de trei ori mai mare, mai groasă și mai frumoasă chiar dacă nu avea viață. Se simțea liniștită și mângâiată de atmosfera mută din jur. Încercă să se apropie încet de trunchi de parcă el sau cineva o urmărea. Făcea pași blânzi și mișcări line până ajunse ca mâna ei să atingă trunchiul copacului gros. Scoarța era tare,
chiar foarte tare, puternică și în același timp atât de moale încât se simțea protejată de o aripă moale și caldă. Imediat i se făcuse somn, se așeză la poalele lui și privea cerul printre ramuri. Se vedea doar soarele acoperit de stratul de pietre care lăsau doar câteva raze mici să scape. Se gândi la noaptea trecută când stătea cu Glad și priveau cerul gol, iar el ii spusese că nici nu e complet și că ea trebuie să umple golul întregii povesti. Își aminti că făcuse un pact frățește deși acum nu putuse să despartă ca doi frați. Își aminti ultima clipă când îl văzuse pe Glad absorbit de acea carte. Ce era mai exact? De ce o părăsise fără să zică nimic? Poate ca să nu sufere? Poate că nu se credea în stare să suporte o despărțire așa că a fugit? Mii de gânduri și întrebări se învârteau în capul Efeniei și până la urmă se părea că nu îl cunoaște prea bine pe Glad. Până la urmă trebuia să accepte realitatea și să treacă mai departe. "Maine e o nouă zi, poate un nou început." Acesta e gândul cu care a reușit să doarmă. Se simțea mângâiată, simțea cum corpul se înmoaie și nimic nu mai părea să conteze.