Sfârșitul unui război infinit

Adevăratul scop.

    Efenia încă nu știa ce se întâmplase. Totul părea în ceață, dar chiar simțise ceva, ceva ce îi trăgea în jos și acel sentiment încă mai persistă în intensitatea sa scăzută. Dacă cineva o trăgea în jos probabil voia să-i aducă sfârșitul și cum nu ea controla acel curent de aer singurul lucru la care se putea gândea era acea sirenă. Poate că aceasta încă îi urmărea și a încercat să profite de acea decizie de a sa greșită. Oare putea să-i spună despre asta lui Glad? Ceva îi spunea că nu ea e de vină ci altceva care o făcea să se simtă urmărită și că ceva îi suflă calm și răbdător în ceafă.

- Hai să mergem. Eu mi-am revenit.

    Mâna lui Glad era la fel ca înainte. La fel de puternică și plină de semne negre ce se întindeau curbat pe toată pielea sa. Era ca și cum nimic nu se întâmplase.

- Încă câteva ore și se va întuneca. Mai avem puțin până la bârlog.

- Bârlog?

- Păi cei trei sunt spirite adică copaci. Nu pot dormi într-o casă. De fapt ei nu prea dorm, dar chestia e că ei se odihnesc afară. Au o singură cabană mare, dar vei vedea tu. Aproape am ajuns. Stai! Pe aici erau niște capcane. Ceva e ciudat.

- Erau capcane? Pentru ce?

- Ei nu sunt mereu aici. Pleacă mereu în misiuni mai lungi și bârlogul lor trebuie apărat. În fine.

    Trecuse câteva minute și Efenia mergea pe lângă niste copaci care erau destul de ciudați pentru că ea avea senzația că i-a mai văzut. Începea să știe sau să-și amintească de undeva de acel loc și în amintirea ei după câțiva pași trebuia să zărească acea casă. Și chiar o zărise. Era acolo și nu știa de ce să se uimească. De faptul că ea avea dreptate sau că acea cabană era imensă oarecum incompletă fără uși și înfricoșătoare. Părea că un copac a crescut prin peretele ei sau că aceasta a fost construită fix pe lângă acel copac mare și gros. Acel copac avea aproape douăzeci de metri, dar acum studia cealaltă parte a cabanei și privirea îi fusese atrasă de o buturugă veche și putredă. Avea multe așchii ce ieșeau periculos din pământ dar lângă era o mică băltoacă de apă. Apoi un fuior cald ce o străpunse prin piept si ușor prin tot corpul o făcea să se simtă atrasă și rămase ațintită cu privirea spre ea.

- Acolo obișnuiau tu să te joci. Era locul tău preferat de joacă. Nu știu de ce îți plăcea la nebunie să te joci în acel noroi. Făceai tot felul de lucruri. Dar nouă ne convenea pentru că nu erai o povară. Te puteam lăsa acolo ore în șir.

- Locul ăsta e ciudat, dar îmi pare ciudat de cunoscut.

- Pai până la urmă aici ai stat aproape un an. Ah... Uite că vin.

    Efenia întoarse instinctiv capul spre cărarea ce ducea prin spatele cabanei și se continua printre alti copaci, dar nu putea zări pe nimeni.

- Adică trebuie să apară în curând. Și se pare că vin foarte grăbiți. Le simt bucuria. Frate chiar sunt imposibili acești copaci bătrâni. Niciodată nu îi poți înțelege.

    Trecuse doar două minute și Efenia simțea din nou o aură asemănătoare acelei sirene. O cantitate imensă de putere, dar de data asta era mult mai mare și ciudată și tot odată plăcută. Simțea cum cei trei se apropie. Probabil că ea încă nu avea un cerc dar ei emanau o cantitate mare de cheackra și îi putea simți. Știa că sunt trei. Unul e moale, cald și misterios altu rece distant, dar remarcabil și cel mai ciudat îi dădea o senzație de moleșeală, înțelepciune și ceva umpic mai ciudat ce nici ea nu-și putea explica sau percepe ce poate fi. Până să-și de-a seama o ceață verzuie începea să se împrăștie pe jos și când privi din nou spre cărare. Vedea cum ceva gri-maro cât doi sau trei copaci la un loc se mișcă. Nu era prea înalt. Avea doar vreo cinci metri dar părea destul de rămuros și crengile sale se agitau într-o bătaie a vântului pe care ea nu o simțea. Acel copac se apropia acum mai încet parcă plutind pe ceața deasă ca un covor rece și umed.