21

4.

   –Bună, Blair!
   Sprijinit de tocul vopsit în galben al ușii, stătea nimeni altul decât modelul de la atelierul de azi dimineață. Am încremenit. Nu îmi puteam lua ochii de la el. Acum arată chiar mai bine decât în halatul de azi dimineață.
  Purta un tricou gri, care i se mula perfect peste pectoralii și abdomenul perfect sculptat și o pereche de blugi decolorați și rupți artistic la ambii genunchi. Bocancii de biker și părul prins în coadă îi completau ținuta. Mi-ar plăcea să îl desenez acum. Pariez că ar ieși niște schițe minunate.
   Încerc să nu mă holbez la el și să îmi aduc gândurile pe făgașul cel bun.
– De unde știi cum mă cheamă?
– Trebuie să vorbim.
–Ținând cont de faptul că ai apărut de nicăieri la mine acasă de ziua mea cu un buchet de trandafiri și că eu nu îți știu nici măcar numele, e clar că trebuie să vorbim.
  Îmi încrucișez brațele și mă uit drept în ochii lui, chiar dacă trebuie să mă uit în sus la el. E mai înalt decât îmi aminteam. Durerea musculară revine automat, dar încerc să o ignor.
– Trebuie să vorbim într-un loc mai retras.
– De ce aș merge într-un loc mai retras cu un străin?
– Îți voi explica totul, dar pentru inceput trebuie să ai încredere în mine. Mergem?
   Individul zâmbește dulce, dar pot observa că ochii lui sunt serioși. Îmi pune o mână pe umăr iar apoi văd că Logan ne privește prin geamul ușii.
Când a realizat că l-am prins spionându-ne, a părut stânjenit și a intrat în sală.
– Blair, m-am mai gândit și... ce ar fi să îți iei liber restul serii?
–Vorbești serios?
– Da. Restaurantul nu e aglomerat, așa că mă pot descurca până vine Kate să te înlocuiască. Distrează-te cât încă mai ești tânără! Îmi face cu ochiul complice și merge să strâgă farfuriile murdare de la masa patru.
–Mergem?
–Mersi, Logan. Ne vedem mâine. Ies din restaurant urmată îndeaproape de tip, iar apoi mă opresc și îl întreb:
–Și acum?
–Trebuie să vorbim într-un loc mai retras. Am nevoie de liniște ca să îți spun ceea ce trebuie să știi. Ce zici de casa ta?
–Ce?! NU! Nici nu te cunosc. Ce să cauți tu în casa mea? Știu un restaurant italienesc decent în apropiere, mergem acolo.
  Valentine începe să zâmbească.
–Ia-o înainte. Eu nu cunosc decât străzile principale. Te voi urma.
   O iau înainte pe străduțele înguste, ocolind belțile de pe trotuare, până ajung în fața restaurantului La Mezzaluna. A reușit să țină pasul cu mine cu ușurință, datorită picioarelor sale lungi, chiar dacă am încercat să merg mai repede decât de obicei ca să văd dacă rezistă.
   

***

   Așa cum m-am așteptat, locul era aproape pustiu. Ne așezăm la un separeu din spatele sălii, iar chelnerul ne aduce repede meniurile.  Ținând cont că e unul dintre localurile mele preferate, nu am nevoie de meniu pentru a mă decide ce vreau să mănânc.
–Ce ați dori să comandați?
– Două porții de ravioli cu ciuperci și sos de smântână și două sticle de Coca-cola clasic, comandă Valentine
   Mi se taie piuitul și rămân cu gura căscată. De unde a știut ce vroiam să comand? Probabil că Valentine a observat că am rămas cu gura căscată, pentru că mă întreabă, cu o expresie confuză:
–Dorești să comanzi altceva?
–Nu, e în regulă.
   Chelnerul își notează comanda în carnețel și se îndepărtează rapid.
–Acum putem vorbi. Sunt sigur că ai deja niște întrebări.
–Cine ești tu?
– Numele meu omenesc este Valentine.
– Nume omenesc? Ce vrei să spui? Crezi că nu ești om?
–

Ce tenace ești! Numele meu real e imposibil de pronunțat de către oameni. Ai dreptate, nu sunt om. Știi deja în adâncul sufletului tău că ceva nu e în regulă cu mine.
   Valentine se joacă cu un șervețel în timp ce așteaptă reacția mea.
–Cred că îți lipsește o doagă.
–Din contră, Blair. Sunt în deplinătatea facultăților mintale.
–De unde îmi știi numele și adresa?
–Eu știu multe, Blair. Mai multe decât ar putea un simplu muritor să afle în cincizeci de vieți.
    Vocea lui joasă și lumina difuză dădeau conversației un aer magic și misterios. Mă simțeam ca în cortul unei prezicătoare false de la bâlci.
–Te aștepți să cred că nu ești om doar pentru că asta mi-ai zis? Mă crezi nebună sau ce?
– Nu ești nebună. Și da, mă aștept să crezi ceea ce îți zic. Știu că voi oamenii sunteți o specie credulă și căreia i-a intrat minciuna în sânge, dar eu sunt diferit. Nu mint. Și nu sunt om.
   Încep să râd isteric și mă ridic de pe scaun. Îmi iau jacheta pe mine. Scotocesc după o bancnotă de cinci dolari mototolită din buzunarul interior al hainei și o pun pe masă.
–Iar replica asta? Îmi pare rău, nu am cum să cred așa ceva. Îți sugerez cu căldură să mergi la un psiholog. Cu siguranță te va ajuta. Eu am plecat. Aș vrea să spun că a fost o plăcere, dar îți cam lipsește o doagă, sau mai multe. Probabil tot butoiul. Deci îți recomand un consult de specialitate. Valentine se ridică și el, dar îl ignor.
–Așteaptă!
   Ies pe ușa restaurantului și pornesc spre casă pe străzile luminate slab de felinarele stradale. Cine ar fi crezut că o persoană atât de frumoasă ar fi putut să fie atât de dusă? "Nu sunt om". Auzi la el!