21

6.

– Vrei să zici că au început să se întample și alte lucruri ciudate?

– Da, am început din nou să văd chestii acolo unde nu ar trebui să fie. Pe lângă asta, ieri, atunci când am ajuns la muncă mi s-a părut ca sunt urmărită.

– Serios? Interesant... Domnul Robinson notează ceva pe caiețel, cu o expresie împietrită pe chip. Continuă, te rog, mă încurajează el.

– Știu că poate suna ciudat dar... am impresia că mă urmăresc corbii. Oriunde mă uitam le vedeam ochișorii mici ca niște mărgele, negrii și rotunzi: pe gardurile caselor, pe stâlpii de înaltă tensiune, chiar și pe tomberoanele de gunoi.

Am surprins un corb uitându-se la mine în timp ce intram pe ușa angajaților Tavernei.

  Cât timp am luat comenzile celor doi clienți existenți în local în acel moment, am continuat să mă simt urmărită. Deși știu că e ridicol, acel sentiment nu m-a părăsit pe tot parcursul zilei. Am încercat să-l ignor și să îmi fac treaba ca de obicei.
Cum nu avem mulți clineți duminica, mi-am petrecut orele curățând mesele și aranjând scaunele. După ce am terminat, m-am așezat pe unul dintre ele și m-am lăsat captivată de videoclipurile și muzica de pe MTV, căci ăsta e canalul pe care Logan lasă televizorul pentru a crea o amosferă "prietenoasă și caldă", după cum zice chiar el .

La un moment dat, aproape de ora închiderii, clopoțelul de la ușa principală a început să sune. În sfârșit avem un client! Mă ridic de pe scaun, îmi aranjez șortul, îmi iau carnețelul de pe masă, pregătită să îmi fac treaba și merg la masa la care s-a așezat clientul.
– Bună! Te pot ajuta cu ceva?
– Bună, Blair.

Încerc să îmi păstrez zâmbetul profesional pe chip, în timp ce ciudatul și misteriosul Valentine scanează cu repeziciune meniul. Tocmai pe când eram pregătită să uit de existența și de confesiunea lui ciudată, el se trezește să reapară în viața mea. Știu că Lawrence nu e un oraș prea mare, dar care erau șansele să dau din nou peste el și încă atât de repede?
– Valentine.
– Trebuie să vorbim.
–  Noi nu avem ce discuta. Deci ori comanzi ceva, ori te invit să eliberezi masa și să părăsești localul.
– Ești încăpățânată ca un catâr, spune el, cu o voce caldă și plăcută precum catifeaua. Îmi place asta.
Valentine oftează ușor, apoi începe să chicotească, dar se oprește atunci când îmi vede expresia iritată.
-Îmi cer scuze, nu râd de tine, doar că e amuzant. Aș vrea o felie de plăcintă cu mere și o cană de cafea.
- Imediat.
Îmi notez comanda pe carnețel și mă duc să i-o înmânez lui Kate.

Cât timp aștept să îi facă Kate cafeaua, mă uit cu coada ochiului spre masa lui. Valentine stă nemișcat, asemeni unei statui, uitându-se drept înainte. Ca și cum ar fi simțit că e privit, își întoarce capul în direcția mea și zâmbește ștrengărește. Intru în bucătărie și mă așez pe scăunelul de lângă ușă. Inima mi-o ia la goană și fața începe să îmi ardă de rușine. Ce se întâmplă cu mine?  De când spionez clienții? Și mai important: de când simt nevoia să urmăresc un tip?

–Ești ok?
– Da, Kate. Sunt bine.
– Tipul care a intrat mai devreme e cumva iubitul tău?
   Aproape cad de pe scaun din cauza șocului, dar îmi revin rapid.
– Cee? Nu!
–Acum așa zici. Dar am văzut cum te căuta din priviri de când a intrat pe ușă.
– Kate!
– Uite-i comanda.
  Mă ridic de pe scaun și Kate îmi plasează tava cu plăcinta și cafeaua în mâini.

Îi duc farfuria cu plăcinta proaspătă, abia scoasă din cuptor și cana de cafea dar pe când să plec, mă prinde de mână.

-Rămâi!
   Mă uit la fața lui, dar nu pot defini expresia de pe chipul său. Ochii îi strălucesc asemeni ochilor unui pui de labrador care cerșește de mâcare la   masa stăpânilor, dar vocea sa are um ton imperativ, de parcă s-ar aștepta să îl ascult necondiționat. Văzând că sunt pusă pe gânduri, Valentine continuă:
– Oricum nu aveți prea mulți clienți, iar mie mi-ar prinde bine niște companie și o discuție cu cineva cunoscut... Te rog?

–Bine... Mă așez pe scaunul din fața lui, pe jumătate flatată pentru că vrea să vorbească cu mine și pe jumătate recunoscătoare, pentru că prezența lui schimbă rutina plictisitoare de a aștepta să apară clienți.

–Mulțumesc. Valentine zâmbește larg, lăsând vederii două șiruri de dinți albi, cu caninii puțin mai mari decât ar fi fost normal.
– În fine. Conștiința îmi spune că ar cam trebui să îmi cer scuze pentru comportamentul meu de data trecută, dar ai spus niște chestii destul de nebunești deci, nu o să fac asta.
– În regulă. Știu că probabil e destul de greu de asimilat, dar tot ceea ce îți voi spune e adevărat. Ești în pericol. Forțele răului sunt pe urmele tale. Probabil ai observat deja că se întâmplă niște lucruri nu tocmai normale în casa ta și nu numai.
– Ca de exemplu?
–  Să vedem... Sunt sigur că te-ai simțit urmărită, probabil motanul tău s-a comportat ciudat... Pe moment cam atât îmi amintesc.
– De unde știi așa ceva? Mă urmărești?
– Nu. Sunt lucrurile normale care se petrec mereu în jurul celor aleși dintre copiii lui Adam.
Amintindu-mi de corbul cu trei ochi din visul meu, încremenesc.
– Copii ai lui Adam?
– A, da. Așa le spunem noi muritorilor.
– Bineee... De unde știi că am un motan?
  Valentine ia o înghițitură de cafea și îmi răspunde:
– Toți copiii lui Adam selectați au câte un motan. Și în plus, unul dintre părinții lor au dispărut fără urmă atunci când au împlinit zece ani.
Rămân preplexă și reușesc să îngaim cu greu:

– De unde știi de mama... ?
– E ceva comun ca după zece ani persoana care a făcut un pact cu Demonul de la răscruce să dispară la a zecea aniversare a momentului în care pactul a fost petcetluit.

***

– Probabil că vi se pare o nebunie, doctore Robinson.
– Din contră, domnișoară Faircastle. Totul are sens.
– Poftim?
– În sfârșit te-am găsit!