21

14.

   Trei sori plutesc pe cerul roz, pătat din loc în loc cu câte un nor mov și pufos. Sunetul valurilor spărgându-se de stânci e asurzitor, iar mirosul sărat al aerului îmi irită nasul și mă face să strănut. Îmi afund degetele de la picioare în nisipul fin al plajei, iar privirea mea caută ceva dincolo de nivelul orizontului.
   Scoicile strălucesc ușor în lumina blândă, iar eu mă ridic de pe mal și merg încet spre apă.
  O briză ușoară îmi mângâie fața și îmi dă buclele din ochi. Continui să merg spre apă, dar nu pare că mă apropii deloc de ea. Vântul începe să bată din ce în ce mai tare, iar frigul pătrunde prin rochia vaporoasă de plajă.

***

     Simt brațele calde lui Valentine cum mă cuprind într-o îmbrățișare de urs. Mă simt protejată și în siguranță în brațele sale și vreau să mai profit puțin de asta.
–Totul va fi bine. Voi face tot ce îmi stă în puteri ca să te protejez.  Îți promit!
    Vocea lui mă aduce la realitate, dar nu vreau să îi dau de înțeles că l-am auzit.
   Totuși, obrajii mei iau foc la auzul acestei promisiuni, iar rușinea mă face să îmi îngrop fața în pieptul lui. Aud cum inima lui o ia la galop, dar și a mea face același lucru.
– Blair? Te-ai trezit?
Cum și-a putut da seama?
–Valentine? Cum am ajuns în brațele tale?
– Ai ațipit și te-ai sprijinit de mine. Am uitat cât de fascinanți pot să fie oamenii. La un moment dat, ai început să vorbești în somn...
Ochii mi se lărgesc din cauza șocului. Lumina lunii cade pe fața lui perfectă și sper doar ca vocea să nu îmi tremure de rușine când îl întreb:
–Serios!? Ce am zis?
Chipul i se îndulcește cu un zâmbet blând.
– Mi-ai spus numele, de mai multe ori, chiar... Apoi, mi-ai zis să nu te părăsesc. La un moment dat, m-ai strigat Vale. Îmi place prescurtarea asta. Dacă vrei poți să îmi spui așa de acum.
–Vale?
–Da? Individul îmi răspunde tot zâmbind. Mă desprind din îmbrățișarea lui și mă ridic în picioare.
– Vreau să merg în casă. Îmi e frig. Vezi?
   Îi trec prin fața ochilor un braț că să vadă că am piele de găină.
–Nici o problemă. Ia asta.
Valentine își dă jos tricoul și mi-l întinde.
– Poate că nu e mult mai gros, dar te va mai încălzi puțin, continuă el.
Iau și tricoul lui pe mine și dau nas în nas cu pectoralii lui. Încerc să rămân calmă și îi mulțumesc.
– Mergem?
Aprob ușor din cap, iar Valentine mă ia de mână.
– Va fi mai ușor așa, își explică el gestul. Te pot ghida mai ușor și voi putea să te ajut în cazul în care te mai împiedici de ceva, deși cu mine lângă tine, îți va fi imposibil.
Greierii ne acompaniază drumul spre conac, iar bufnițele se uită la noi cu un ochi critic din copaci.
  În lumina lunii, Valentine arată ca un înger coborât pe pământ să ajute o simplă împiedicată să își găsească drumul spre casa. Cine ar fi crezut că e de fapt, un demon? La cât de atent e cu mine și cum mă avertizează de fiecare dată când e o rădăcină mai mare în drum, nu aș fi zis niciodată că e un demon.
   Aerul e înmiresmat de iasomia înflorită ce a pus stăpânire pe peretele  nordic al conacului, iar Valentine se apropie de el.
    Ascunsă de ochii lumii și păzită de plantele agățătoare, se află o ușă ferecată. Gazda mea pune mâna liberă pe ea și aceasta se deschide automat.
– Urmează-mă! Aceasta e un tunel ce duce spre camerele noastre.
   Valentine îmi dă drumul la mână și o ia înaintea mea pe tunelul slab luminat.
După ce urcăm niște trepte în spirală, ajungem pe un colidor lung.
În fața primei uși, Valentine se oprește și îmi spune:
– Asta e camera Tinei, următoarea e cea a lui Rosalie, iar la a doua ușă de lângă camera ta, e camera mea. Dacă vrei să stai de vorbă cu cineva, nu poti dormi sau orice altceva, vino la mine. Eu nu pot dormi, așa că sunt mereu la dispoziția ta.
   Trecem în liniște de camerele gemenelor și mergem până în capătul holului, unde e situată camera mea.
– Noapte bună, Valentine.
–Noapte bună, Blair!
    Valentine zâmbește în timp ce intru în cameră. Se pare că zâmbetul lui e contagios, pentru că și eu zâmbesc.   Ăsta e unul din rarele momente în care sunt fericită, măcar puțin.