21

13.

– Stați puțin! Ce ai spus mai devreme?
    Mă ridic în capul oaselor și mă îndrept în viteză spre ei. Observ cum cei trei încremenesc, iar maxilarul lui Valentine se încleștează.
– Mulțumesc mult, gură-spartă! Eu am plecat de aici.
   Aruncă o căutătură urâtă în direcția lui Rosalie, se ridică și părăsește încăperea.
    Sunt în stare de șoc.
– Ce naiba se petrece? De ce a reacționat Valentine așa?
  Cele două se uită pentru un moment una la alta, iar apoi răceala privirii lor se abate asupra mea.
–Vrei să spui că nu știi? Mă întreabă Tina.
–Nu ți-a spus?
–Ce ar fi trebuit să îmi spună? Deja încep să îmi pierd răbdarea, iar Rosalie continuă:
– Cel care e pe urmele tale e însuși Lucifer. Dar pe lângă asta, el e pentru Valentine mai mult decât Întâiul Înger decăzut, mai mult decât Răul Absolut. Lucifer e tatăl lui, iar acest lucru îl face pe el Străbun. Străbunii sunt primii copii ai Celor decăzuți, iar puterile lor sunt aproape egale cu cele a părinților lor, dar aici intervine șpilul: cu cât își folosesc mai mult puterile, cu atât sunt mai legați de creatorul lor. În plus, sunt foarte puțini rămași în viață. Majoritatea au fost consumați de părinții lor, care încercau să le absoarbă puterile.
–Dar... De ce...? De ce își dorește să îl îmfrângă, doar e tatăl lui, nu? În mod normal, copiii și-ar susține părinții, sau cel puțin asta aș fi făcut eu, dacă aș fi putut să îmi am părinții aproape.
– Are legătură cu trecutul lui. E ceva mai personal puțin... Tina intervine și încearcă să schimbe subiectul: Ce zici să încheiem lecțiile pe ziua de azi? Meriți o pauză. Probabil a fost destul de dificil să ții pasul cu noi, copilă a lui Adam.
   Ies din cameră urmată de gemene, străbatem subsolul împreună și mi se pare că scările nu se mai termină. Mușchii gambelor mă dor atunci când urc treptele, așa că o iau mai încet decât îmi propusesem.
Nu merg în camera mea, deoarece după toată agitația din ultimele zile simt nevoia să iau o gură de aer.

***

  Ajunsă afară, realizez că luna a răsărit deja. Mă plimb pe poteca din spatele conacului, uimită de multitudinea și diversitatea plantelor care cresc pe domeniul lui Valentine. Ceea ce e și mai ciudat este însă faptul că pe majoritatea le pot recunoaște în acest moment, grație lecțiilor pe care le-am primit de la Tina și Rosalie. Ca să vezi! Gemenele au reușit să mă învețe câte ceva.
   Uitându-mă prin împrejurimi, nu mă uit pe unde merg, mă împiedic de rădăcinile groase ale unui stejar și reușesc cu greu să îmi recapăt echilibrul. Minunat! Se pare că dacă nu mă va prinde Lucifer, va reuși un copac să îmi facă felul.
  Simt două mâini puternice pe umeri și mă întorc în direcția lor.

–Ești bine?
– Valentine?! Ce cauți tu aici?
– Mă gândeam la anumite lucruri. Ceea ce e mai important este: ce cauți tu aici? Dacă te pierdeai? Ce m-aș fi făcut dacă te-ai fi îndepărtat de cărare și te-ai fi pierdut în pădurea domeniului? Sunt multe creaturi care abia așteaptă să pună mâna pe tine, iar ierburile de pe lângă cărare nu le pot ține la distanță foarte mult timp, oricât de eficiente ar fi ele. Deci? Ce cauți în afara casei?

– Aveam nevoie de niște aer. S-au petrecut multe în ultimele zile...
– Te înțeleg.
  Ne așezăm pe iarbă, unul lângă altul și ne uităm la lună.
– Probabil că ți-au spus despre originile mele. Cum de nu ai fugit?
– Nu ești responsabil de faptele lui. Poate că ai ADN-ul tatălui tău, dar asta nu te face asemeni lui. Ești aici și îți urmezi calea, oricare ar fi ea.
– În curând, toată povestea asta va fi gata, iar atunci vom fi liberi. Îți promit asta!
– Sper...
– Totul va fi bine. Am lăsat prea mult situația așa.
– O să te ajut. Nu înțeleg încă ce rol am în toată tărășenia asta și care e modul în care pot să vă ajut, dar voi face tot ce trebuie pentru a opri apocalispa.
– Blair Faircastle, ești cea mai surprinzătoare persoană pe care am cunoscut-o!

   Mă uit direct în ochii lui și văd o sclipire nouă, ce nu a mai fost acolo până atunci. Simt cum obrajii mi se înfierbântă și mă bucur de faptul că acum e noapte și Valentine nu mă poate vedea.