21

11.

– Midninght?!
– Da, stăpână?
  Băiatul ciufulit vine în fugă și face o plecăciune adâncă.
– M-ați chemat, Lordul meu?
– Stai. Vrei să spui că el e Midnight al meu?
– Da, Blair. Aceasta e forma lui adevărată.
  Mă uit cu atenție la băiat. Părul ciufulit și puțin mai lung decât normalul e la fel de negru ca părul motanului meu, iar pielea închisă la culoare îi scoate în evidență ochii de un verde neon. În vârful capului pot să văd niște urechi micuțe și ascuțite, ca cele de pisică. Simt că mă ia cu leșin.
– Chiar ești Midnight al meu?
Băiatul rânjește, lăsând un canin la vedere.
– Da, doamna mea. Nu vă place această formă? Băiatul își arată corpul suplu cu mâinile, iar vocea îi e puțin tremurată. Pot să mă schimb înapoi în forma mea de pisică, dacă această formă nu vă convine... Deznădejdea se distinge în vocea lui.
– Nu e că nu îmi convine forma umană, dar poți dovedi că ești cu adevărat Midnight al meu?
– Îi spuneați mătușii dumneavoastră, tușa Ann.
   Încremenesc pentru un timp, iar apoi mă ridic de la masă și îl îmbrățișez.
– Midnight! Nu ai idee de câte ori mi-am dorit să poți vorbi, dar nu s-a întâmplat...
    Midnight îmi răspunde la îmbrățișare.
–Îmi pare atât rău, stăpână...
–Nu mă lua cu stăpână! Eu sunt Blair, iar tu ești cel mai bun și mai vechi prieten al meu, așa că spune-mi pe nume!
– Îmi pare rău, Blair. Asta nu a ținut de mine. Stăpânul e cel care mi-a redat capacitatea să revin la forma mea originală.
  Metisul se uită la Valentine cu recunoștință, aproape torcând. Îl mângâi pe cap și îmi îndrept privirea spre gazda mea:
– Dar cum ai putut tu să îi redai lui puterile?
– El e un Copil al Iadului, iar eu sunt un Străbun, deci pot să îi dezleg puterile când vreau. Datoria lui era să te protejeze de orice rău ar fi putut să ți se întâmple.
– Era datoria lui?
– Da. Era. Acum e datoria mea să te protejez și să evit dezlănțuirea Apocalipsei. Acum ce ziceți să trecem direct la desert?
  Pe masă apare o farfurie plină cu brioșe cu ciocolată, un platou cu prăjituri în toate culorile curcubeului și un tort tiramisu, gata tăiat.
– Dacă mă scuzați, eu aș vrea să mă retrag.
– Sigur. Valentine îi face un semn cu mâna, iar prietenul meu până azi necuvântător, se îndepărtează vioi pe picioarele lui umane.

–Sper că ți-a plăcut această surpriză.
– Sunt în șoc! Nu mă așteptam să îl aud vreodată pe Midnight vorbind și în niciun caz să îl văd umblând ca un om... Iau o înghițitură din ceaiul de fructe de pădure și continui. Mai devreme ai menționat ceva de Copiii Iadului și de Străbuni. Ce sunt ăștia?
–  Copiii Iadului sunt ceea ce le spune și numele: rezidenți ai Iadului, care au scopul de a face tot ceea ce le spune stăpânul lor. În cazul lui Midnight, el ți-a fost repartizat ție cu scopul de a te proteja, la ordinul lui Lucifer. Se pare că Stăpânul Iadului te-a considerat o fiinţă interesantă şi pe care merită să o urmărească progresând, mai ales că mama ta şi-a sacrificat sufletul nemuritor pentru ca tu să trăieşti.

- Nu e ca şi cum eu i-am cerut să facă asta! Preferam să mă lase să mor şi să trăiască ea.

- Sacrificiul ei a fost inutil, după părerea mea. 

    Dau cu pumnul în masă, vărs paharele cu suc şi izbucnesc:

- NICIODATĂ, DAR NICIODATĂ SĂ NU MAI VORBEŞTI AŞA DESPRE MAMA MEA! NU ÎŢI PERMIT SĂ VORBEŞI AŞA DESPRE EA! NICI NU AI CUNOSCUT-O! 

     Simt cum lacrimile îmi inundă faţa, dar nu îmi pasă. Mă ridic de la masă şi ies val-vârtej, lăsându-l pe Valentine cu gura căscată. Urc repede scările spre camera mea şi trântesc cu putere uşa în urma mea. Mă ascund între cuverturi şi încep să plâng. Sunt frustrată şi nervoasă. Ştiu că plânsul nu mă va ajuta cu ceva în situaţia de faţă dar nu mă pot abţine, aşa că las lacrimile să îmi curgă pe faţă. Mă înfăşor într-o cuvertură moale, până ajung la stadiul de burrito. Aş vrea să fiu un burrito. Viaţa mea ar fi fost mult mai simplă şi scurtă, dar măcar nu ar fi fost implicate creaturi paranormale şi nu aş fi avut nimic de-a face cu Apocalipsa. 

    Un ciocănit uşor în uşă mă aduce cu la realitate. Nu mă mişc din pat, iar ciocănitul continuă. Valentine intră înăuntru şi se aşează pe marginea patului. Mă acopăr mai mult cu cuvertura, ca şi cum ea ar putea să mă apere de toate rele din lumea asta şi scot un oftat uşor. Simt o mână pe umăr şi îl aud şoptind:

- Îmi pare rău...  Nu am vrut să te rănesc. Nu ştiam că e un subiect atât de sensibil pentru tine. Nu am mai fost în preajma muritorilor de mult timp, aşa că sentimentele lor sunt destul de neclare pentru mine... Acolo de unde vin eu sentimentele oamenilor nu sunt importante, ele nici nu ar trebui să existe în primul rând, aşa că nu prea ştiu cum să mă comport. Tot uit ca oamenii sunt nişte creaturi sensibile. 

    Nu îi răspund la scuze, dar mă întorc în aşa fel încât să mă pot uita direct la faţa lui prin cuvertură şi pot să văd că e serios. Obrajii i-au căpătat o uşoară roşeaţă, iar maxilarul îi tremură aproape imperceptibil, în timp ce mă uit direct în ochii lui.

- Mă poţi ierta?