21

8.

    Valentine scoate o cheie din buzunarele blugilor, descuie ușa și face un gest politicos cu mâna, dându-mi de înțeles că ar trebui să intru. Nu mă mișc de pe loc, iar brunetul zâmbește mai larg.
–Domnișoarele mai întâi. Ar cam trebui să te grăbești. Nu ești în siguranță afară.
   Înghit în sec și intru pe ușă, urmată de Valentine. Rămân pe loc, uitându-mă cu interes în jurul meu.
– Ai timp de explorat mai târziu, acum urmează-mă în vestibul. Te rog, adaugă el încet.

    Vestibulul e mare și întunecos, iar Valentine se strecoară pe lângă mine și aprinde niște lumânări aflate pe diferite suporturi, unele din argint, cu aspect vechi, altele în borcane micuțe din sticlă. Un iz plăcut de scorțișoară și portocale învăluiește încăperea, aducându-mi aminte de Crăciunurile de demult, în care mama cocea cozonaci si plăcinte cu multă scorțișoară.

– Ia un loc, te rog. Valentine îmi indică un fotoliu înflorat din dreptul șemineului, așezat față în față cu cel pe care stătea el.
   Mă așez pe fotoliu, iar Valentine începe să zâmbească.
– Trebuie să discutăm, continuă el. Dar totuși, lipsește ceva... Dar ce anume? Chipul îi capătă o expresie serioasă, iar lumina caldă a lumânărilor face ca umbrele candelabrului antic de cristal de deasupra noastră să danseze jucăuș pe pielea netedă și frumoasă a feței.
Deodată, pocnește din degete și pe măsuța de cafea din fața noastră apar două cești albe de porțelan cu flori de cireș pictate delicat în jurul torților și pe marginea farfurioarelor pe care erau așezate, un ceainic aburind, din același set ca și ceștile, un bol mic cu cubulețe de zahăr și două farfurii, pline-ochi cu fursecuri și brioșe cu ciocolată.
– Acum e mai bine.
    Tonul lui Valentine se îmblânzește în timp ce toarnă ceaiul fierbinte în cești. Te rog să te servești, e ceai de mentă. Te va ajuta să te calmezi și să rămâi trează. Sunt sigur că ai avut parte de niște experiențe... nu chiar normale.
– Cum rămâne cu Midnight?
– E bine, dar dacă te calmează îl pot aduce aici.
– Chiar te rog.
– Dacă fac asta promiți că o să asculți tot ce am de zis, indiferent cât de nebunesc ar putea suna ceea ce urmează să auzi? Înseamnă mult pentru mine să și crezi ceea ce voi zice, nu doar să promiți că mă asculți de dragul conversației.
– Și motanul meu înseamnă mult pentru mine.
Valentine începe să chicotească, iar apoi ridică o sprânceană bine definită.
– Ce mă fac eu cu tine, murmură ca pentru el. Deci? Ce alegi?
– Promit ca o să ascult ceea ce ai de zis, dar mai întâi, îmi vreau motanul înapoi.
– Fată bună. Rămâi acolo și uită-te la mine cât trasez modelul de care avem nevoie.
    Ciudatul meu interlocutor se ridică zâmbind ușurat de pe fotoliul său și mă ciufulește în joacă. Dă la o parte un covor vechi și decolorat în timp, lăsând la iveală parchetul negru și rezistent, pe care se puteau observa din loc în loc niște dungi fine și albe.
   În mâna lui stângă apare de nicăieri o bucată de cretă albă, iar Valentine se apucă de desenat un model complicat pe podea, asemeni unei mandale, dar mult mai fascinant.
– Ceea ce trasez eu pe podea se numește cerc de invocare. Runele de pe primul inel sunt ca să ne protejeze de entitățile rău-voitoare care pot ajunge din întâmplare aici, atrase de energia ta și de puterile mele. Al doilea inel e pentru a ne asigura că ceea ce urmează să chemăm rămâne în interiorul cercului de invocare și că nu poate să-l părăsească fără voia noastră. Iar în ultimul inel o să apară Midnight. Dar mai întâi, avem nevoie de niște ingrediente.

  După încă o pocnitură din degete, lângă Valentine apar un bol de argint, o linguriță și un pumnal din același material și niște sticluțe pline.
– Acum o să am nevoie de ajutorul tău ca să preparăm poțiunea. Apropie-te!
   Mă ridic din fotoliu și îngenunchez lângă el. Îmi arată cu mâna o sticluță.
– Aia e sare sfințită. Toarn-o în bol.
   Îl ascult și iau sticluța mică si delicat lucrată, iar apoi o torn în bol.
– Acum pune rozmarinul, salvia și busuiocul.
– Facem cumva o salată?
– Nu, Blair. Acest amestec e ca o asigurare suplimentară a faptului că nu o să aduc și spirite rele în casa mea atunci când îți voi aduce motanul. Aceste plante țin răul la distanță. Iar pentru ultima parte e nevoie de un mic sacrificiu uman.
   Încremenesc, cu mâna pe sticluța cu frunze uscate de busuioc, iar Valentine ia pumnalul în mână.
– Doar nu vrei să mă omori... M-ai adus aici ca să scapi mai discret de mine?
– Dacă aș fi vrut să te omor, ai fi fost moartă de mult, prostuțo. Am nevoie doar de niște picături de sânge de-al tău, ca să îl putem ademeni pe Midnight aici.
Sunt pusă pe gânduri. Mă uit la el, dar tot ceea ce văd e un tânăr frumos, dar puțin scrântit la cap care mi-a promis că îmi poate aduce tovarășul blănos înapoi folosind un cerc magic. Nu cred în magie, dar mi-e dor de Midnight. Iar după întâmplările din ultima vreme, poate că orice e de fapt, posibil. Apoi îmi amintesc că am promis că o să îl cred, oricât de nebunesc mi s-ar părea ceea ce spune.
  Inspir adânc și îi spun:
– Fă ceea ce trebuie făcut.
   Îmi ia mâna dreaptă și îmi face o crestătură în podul palmei, iar durerea își face simțită prezența cu fiecare picătură de sânge, cu fiecare fărâmă din viață care îmi curge din palmă în bolul de argint.
    După câteva minute, care mi se par secole, Valentine îmi îndepărtează palma de deasupra bolului, dar nu îi dă drumul din mâna sa. În schimb, o duce spre buze și îmi linge tăietura din palmă, asemeni unui câine. Se uită la mine fascinat și șoptește:
–Atât de dulce!
Obrajii îmi iau foc și îmi smulg mâna din a lui, iar cu cealaltă mână îi aplic o palmă sonoră pe obraz.

★★★
Hello, lume!
Aici autoarea.😊
În imagine puteți observa casa lui Valentine.