21

12.

   Oftez.
–De data asta, doar. Dacă se mai repetă, voi face tot posibilul ca tu să o încasezi.
  Îmi scot capul de sub cuvertură și mă uit drept în ochii lui. Niciodată nu am observat cât de pătrunzători sunt, nici măcar în timpul ședințelor de atelier.  

   Mi-aș fi dorit să am acum la îndemână  caietul de schițe și niște pasteluri ca să pot captura pentru eternitate acea culoare deosebită, acel căprui-roșcat extraordinar, cu irizații aurii, ce păreau vii în lumina lumânărilor din conac.
–Ce fată bună!
  Valentine îmi mâgâie capul în același fel în care un om normal ar mângâia un câine.
– Te rog să te aranjezi. Nu suport să văd oameni triști. Mă fac să mă simt incomod.
    Valentine schițează un zâmbet și dispare din cameră, lăsându-mă să mă liniștesc.

   Mă ridic în capul oaselor și mă întind, iar sunetul sec al oaselor mele pocnind sparge liniștea camerei.  Probabil ar trebui să fac mai multă mișcare dar, mai întâi trebuie să văd cum scap de situația asta ciudată.
    Abandonez păturile și mă duc în baie ca să mă spăl pe față. Mă uit în oglindă la fata palidă și nu mă mai recunosc. Pielea mi-a devenit albă precum hârtia, sub ochi tronează niște cearcăne gigantice, din buza înferioară mai că nu îmi curge sânge la cât de des am mușcat din ea din cauza stresului și grijilor, iar părul meu arată ca un cuib de ciori roșcat, cu toate șuvițele rebele care mi-au ieșit din coadă și care s-au încâlcit.
   Încerc să îmi aranjez părul astfel încât să arăt cât de cât decent, iar după ce apa rece m-a înviorat, cobor  din nou în salon.
  Spre surpriza mea, canapeaua e ocupată de două tinere îmbrăcate puțin spus ciudat. Față în față cu ele, stătea Valentine scufundat în moliciunea fotoliului său, purtând o conversație aprinsă cu noile venite. Trei perechi de ochi sunt îndreptate asupra mea, iar acum înțeleg de ce ciudata mea gazdă ținea să mă aranjez.
– Oh, ai venit! Doamnelor, aceasta este Blair Faircastle, persoana despre care v-am vorbit. Blair, acestea sunt gemenetele Montgomery. Rosalie e cea bandana mov, iar Tina e cea cu bandana neagră.
– Mă bucur să vă cunosc.
Încerc să îmi compun un zâmbet prietenos și să nu mă holbez prea mult la cele două. Întind mâna ca să le salut, dar gemenele mă privesc cu răceală. Senzația de frig pe care o percep din partea lor e dată în mare parte de ochii lor de un albastru glaciar, aproape alb.
–Bine... Văzând că nu primesc nici un răspuns, mă așez pe fotoliul rămas liber și mă uit la Valentine, așteptând lămuriri.
– Ele sunt fiice ale lui Lilith și sunt de partea noastră. De la ele știu anumite trucuri și ritualuri de invocare. Au venit aici pentru că vor să ne ajute și să te învețe câteva șmecherii care s-ar putea să îți fie utile în viitorul apropiat.
Gemenele se ridică de pe canapea și spun în același timp:
–Să trecem la treabă!

***

–Urmați-mă!
   Valentine ia un sfeșnic cu trei lumânări de pe o măsuță și ne conduce spre un set de scări înguste și șubrede, ce probabil că duceau odinioară în beciul sau crama conacului. Pășim cu grijă și trecem de niște încăperi cu gratii groase și lanțuri agățate de pereți, ce ar băga spaima până și în cei mai curajoși oameni.
   Valentine se oprește în fața unei uși masive cu o stea cu cinci colțuri încrustată în lemnul vechi și bine lustruit.
– Doamnele, mai întâi.
Gemenele trec pe lângă Valentine ca și cum nici nu ar fi fost acolo să le țină ușa, de parcă ar fi fost dreptul lor din naștere să se afle acolo, lucru care pe mine mă intrigă.  Intru după ele și rămân cu gura căscată: încăperea aceea e mai mare decât bucătăria și camera de zi a casei mele puse la un loc. Nu există ferestre, dar totuși, există niște criatale care emană o lumină placută în jur și care sunt amplasate peste tot: pe rafturile înalte ce îmbracă pereții, pe bancurile de lucru, pe podea, chiar și în aer sunt câteva care, la prima vedere, levitează. Rafturile sunt pline de cărți mari și vechi, unele părând extrem de fragile. Rezist tentației de a-mi plimba mâna pe cotoarele lor, deoarece frica de a le deteriora e mult mai puternică. Pe alte rafturi sunt sticluțe de dimenisiuni și culori diferite, iar pe altele se găsesc buchete de plante uscate.
    Tina pune mâna pe un mănunchi de flori violet și cu miros plăcut, dar familiar.
– Începem cu astea. Cât de multe știi despre lavandă?
–Știu că e o plantă... Și că miroase bine.
–Deci nu știi nimic... Va fi o sesiune de învățătură lungă.
  Tina își dă ochii peste cap, iar Rosalie clatină dezaprobator din cap. Mă uit la Valentine și văd că îl pufnește râsul.
  După mai multe ore în care am fost împinsă de la spate să amestec, să gust și să învăț despre diferitele substanțe ciudate, ierburi și cristale, am în sfârșit parte de puțină liniște. Mă trântesc pe podea și mă uit la cele două tipe de la nivelul solului. Realizez acum că nu au nimic în comun cu imaginea arhi-cunoscută a vrăjitoarelor din cărți și filme. Ambele au pielea fină și albă, aproape translucidă, chipurile lor sunt rotunde și perfecte, asemeni păpușilor de porțelan, iar îmbrăcămintea lor e în ton cu moda actuală.
   Deși stau așezate turcește la taifas cu frumosul brunet în celălalt colț al încăperii, tot pot prinde frânturi din conversația lor.
–Valentine, ești sigur că ea e cea pe care o caută taică-tu?