21

7.

–În sfârșit te-am găsit! Acum vei fi a mea!
   Ceva asemănător unui fum negru începe să iasă din pielea domnului Robinson, ca și cum pielea acestuia ar fierbe și s-ar dezintegra la temperatura camerei.    
    Rotocoalele negre dansează în aer, în timp ce psihologul meu se metamorfozează încetul cu încetul într-o siluetă înaltă și întunecată, a cărei multitudine de ochi îmi perforează sufletul. Temperatura începe să scadă rapid. Florile din ghiveciul de lângă ușă încep să prindă ușor o pojghiță de gheață. Mă apucă dârdâitul. Cămașa subțire din borangic și pantalonii din bumbac pe care le-am luat în speranța de a avea un aer elegant nu sunt tocmai cele mai potrivite haine pentru o temperatură ce se află probabil în jurul valorii de zero grade.

  Mă ridic de pe scaunul moale din piele și fac câțiva pași cu spatele, spre ușă. 
– Mi-a părut bine, doctore Robinson, dar cred că ședința de azi trebuie să se încheie aici. Nu știu dacă ăți observat, dar vă transformați într-un nor negru.
  Dau să pun mâna pe clanță, când psihologul scoate un răcnet animalic.

– TE-AM GĂSIT! STĂPÂNUL VA FI AȘA MÂNDRU DE MINE. TU TREBUIE SĂ VII CU MINE ÎN IAD. STĂPÂNUL MĂ VA RECOMPENSA BINE!

   Norul întunecat se extinde din ce în ce mai mult. Încremenesc. Ăsta să îmi fie sfârșitul? Așa să îmi fie dat să mor: în cabinetul unui psiholog la care am mers ca să mă convingă de faptul că sunt în deplinătatea facultăților mintale, chiar dacă se întâmplă ciudățenii în ultimul timp în jurul meu? Se pare că cea mai mare ciudățenie e însuși psihologul.   Întunericul se tot extinde, absorbind lumina și culoarea din încăpere.   
– HAI CU MINE, COPILĂ A LUI ADAM!
 
  Înghit în sec, în timp ce umbra domnului Robinson întinde o mână imaterială în direcția mea.

– NU O ATINGE!

   O voce cunoscută se aude de undeva, din spatele meu, dar face creatura să se oprească pe loc. 
Simt o mână caldă pe cotul meu și mă întorc.

– Valentine?!? Dar... Cum?
– Îți explic mai târziu. Acum trebuie să te scot de aici. 
   Valentine scoate un săculeț din buzunarul gecii de piele și-l aruncă spre creatură. O scânteie apare în timp ce săculețul atinge unul dintre nenumărații ochi ai domnului Robinson. Mă uit fascinată la lumina rece a unei mici flăcări, rezultate din acea primă scânteie. Pe măsură ce focul învelește creatura în lumina lui rece, aceasta începe să zbiete și să se zvârcolească de durere.
– Haide!
   Valentine mă trage de mână și aproape mă târăște afară din clădire, în timp ce flăcările pun stăpânire încet, dar sigur pe casa veche și elegantă transformată în cabinet psihologic acum mult timp.
    Tremur incontrolabil, chiar dacă acum sunt afară, în razele calde ale soarelui. Traversăm grădina japoneză a casei, iar Valentine mă acoperă cu jacheta sa și spune:
– Trebuie să te ducem la adăpost. Deja te-au identificat. Nu le va lua mult și vor veni din nou după tine.
– Cine sunt ei?
– Îți voi spune după ce vei fi în siguranță. Hopa sus!
   Ca prin magie, în fața lui apare o moticletă Harley Davidson. Valentine îmi pune cu grijă pe cap o cască de protecție, iar apoi își pune și el una.
– Glumești?
– Chiar deloc. Cum să urc pe drăcovenia aia? E frumoasă, nu zic nu, dar totusi...
– Îți e cumva...frică? Valentine ridică o sprânceană.
– Mie? Cu siguranță. Dar vreau niște răspunsuri. Deci ajută-mă!
– Uită-te și învață!
Valentine chicotește în timp ce urcă pe motocicletă dintr-o singură mișcare grațioasa.
  Înghit în sec și încerc să reproduc mișcarea, dar tot ce reușesc să fac e să îmi pierd echilibrul și să îl îmbrățișez pe Valentine în momentul în care mă așez pe șaua motocicletei.

                               ***
 

  Trecem de zona locuită, iar acum tot ce pot vedea de-a lungul drumului sunt copaci înalți, cu scoarța neagră și acoperită de mușchi.
– Unde mergem?
– Într-un loc sigur.
– Și unde ar fi ăla?
– La mine acasă.
– Cât mai e până acolo?
– Încă vreo jumătate de oră, dacă nu suntem urmăriți.
– Cum rămâne cu Midnight? Nu-l pot lăsa singur în casă! Dacă pățește ceva?
– Va fi bine. Ai încredere. Ține-te bine!

Îl strâng mai tare în brațe în timp ce accelerează și închid ochii. La un moment dat, simt că motorul se oprește.
– Am ajuns!
    Valentine se eliberează din brațle mele și se dă jos, iar apoi își scoate casca. Îmi întinde o mână și mă ajută să cobor, iar apoi își dă după ureche o șuviță rebelă.
  Îmi dau jos casca și mă uit înmărmurită la căsoiul din fața mea, iar apoi îmi cade fisa: acea casă a apărut în ziarul local săptămâna trecută, ca fiind una dintre cele mai scumpe locuri date spre închiriere vreodată.
– Asta e casa ta?
– Da.
– E ditamai conacul! Ți-ai vândut un rinichi și splina de îți permiți chiria pentru locul ăsta?
Valentine urcă cele zece trepte de la intrare, iar apoi se întoarce spre mine, zâmbind:
– De fapt, eu sunt proprietatul.

★★★★★

Hello, lume!
Aici autoarea.
În imagine puteți vedea cabinetul domnului Robinson. Creditul pentru fotografie ii revine lui AndreeaFeier9. Multumesc! 😊