21

3.

- E destul de hot tipul, nu crezi?
Ash îmi dă un ghiont înainte de a ne așeza pe banca din curtea facultății.
-Mhm...
-Totuși, nu e genul meu. Mie îmi plac tipii cu barbă, spre deosebire de tine...Melissa a zis că nu e căsătorit, deci șo pe el, fată!
-De unde știe Melissa ce scrie în CV-ul lui?
- Era la povești cu secretara și la felul în care arată, e un miracol că e singur. Sunt sigură că el e prințul tău pe cal alb.
- Poate că e gay, ridic eu din umeri. Chiar dacă e singur, probabil acum crede că sunt o perversă...
-Perversă? Tu? Ashley izbucnește în râs. Mă uit la ea cum râde de se împrăștie, iar apoi continuă: Ești practic o călugăriță care încă nu și-a depus jurământul de castitate. Te știu de când am fost la grădiniță și n-ai avut nici măcar un iubit. De ce ar crede un străin că puiuțul meu inocent e pervers?
- Știi că eu am o problemă cu desenatul texturilor materialului și al cutelor?
-Da, dar ce are asta cu...oooo! Te-ai hobat la el!
Îmi îngrop fața în mâini ca să îmi ascund roșeața din obraji provocată de rușine.
-Și ce? Ești studentă la arte. Îl desenai, era ceva normal să te holbezi la el. Ashely își aprinde o țigară și continuă:
Asta ține de desenul după model, la urma urmei. Practic e plătit ca să lase oamenii să se holbeze la el.
- Cred că ai dreptate...
- Scumpo, eu am mereu dreptate.
Încearcă să pară serioasă, dar bretonul îi vine în ochi. Okay, okay. Am aproape mereu dreptate. Când am ales să îmi fac breton probabil eram beată sau mahmură. Uită-te și tu cum arăt: zici că mi-am lipit o bucată de gazon pe frunte. Dar pe bune: nu vreau să ajung cu tine la vreo mânăstire, iar tu chiar să îți spui jurămintele alea.
   Începem să râdem, iar după ce Ash își termină țigara mergem înapoi la atelier.

***

   În atelier s-au strâns deja restul studenților. Până și Valentine era deja așezat pe canapea turcește cu mâinile între picioare și cu o privire serioasă pe chip. Ne așezăm rapid la locurile noastre iar eu ajung din nou fix în fața lui.Când ne vede, colțurile gurii i ae ridică în sus mai mult decât ar fi fost necesar. Rânjetul îi metamorfozează fața de zeu grec într-o mască de frumoasă, dar batjocoritoare. Uite-o și pe micuța perversă, părea să transmită ea.
   Oare de ce a trebuit să am conștiință? Îmi blestem mintal pudoarea. De ce nu pot și eu să fiu mai relaxată? La urma urmei nota mea finală pe portofoliu va fi influențată de schițele pe care i le fac.
  Îmi dau mintal două palme, pun mâna pe creionul B8 și încep să îl desenez. Ashley are dreptate. Dacă nu ar rânji batjocoritor, chiar ar fi atrăgător.
  Îi schițez rapid poziția corpului, ii definesc mușchii încordați și apoi aplic o hașură ușoară pe zonele umbrite. Îi accentuez bărbia și îi îndulcesc trăsăturile cu buclele ușoare și negre care acum îi atingeau fața. Oare cum i-ar sta cu un zâmbet adevărat? Sunt sigură că ar arăta divin. Dar în loc de asta, eu sunt nevoită să îi fac pe față un rânjet de hienă.
   De ce nu pot oamenii frumoși să fie obligați prin lege să nu își urâțească fața cu astfel de expresii?
   Tot restul atelierului acel zâmbet de hienă i s-a întins pe chip, spre disperarea și rușinea mea. Chiar dacă încă mă dor mușchii gâtului, sunt destul de mulțumită de rezultat.
    Odată ce Monsieur Chateaux vine să se uite peste schițe și să ne spună ce ar trebui îmbunătățit, Valentine își trage halatul pe el și părăsește atelierul. Mă simțeam ușurată să scap de privirea și de ranjetul lui.

***

–Blair! Poți aduce tu te rog căpșunii din camera frigorifică?
–Imediat!
Las post-it-ul cu comanda pe care am luat-o și mă întorc după câteva minute cu punga cu fructe.
– Ai putea să te ocupi tu de clătite? Trebuie să îl sun pe Bill și să îi zic să ne aducă și niște usturoi și rozmarin pe lângă ceea ce stabilisem deja să ne livreze mâine.
–Sigur.
    Logan începe să vorbească la telefon,  iar eu îmi pun un șorț curat și intru în bucătărie. Îmi spăl și dezinfectez mâinile, iau cele necesare pentru aluatul de clătite și mă apuc de treabă. 
   Pun câte un teanc de clătite pe fiecare farfurie și le pudrez cu zahăr praf. Pun niște căpșuni lângă ele și le pun pe bar. Între timp, își termină și Logan apelul și le duce clienților clătitele.
–Mersi, Blair.
–N-ai de ce.
   Chiar dacă Logan e șeful meu de mai bine de patru ani, nu a uitat niciodată să spună "mulțumesc" sau "te rog", lucru pe care îl apreciez mult.
–Blair?
–Da, Logan? Să mai fac o porție de clătite?
–Nu. E cineva aici care vrea să vorbească cu tine. Poți să îți iei pauză o jumătate de oră, imediat trebuie să ajungă și Kate.
–Dar...
–Mă descurc, Blair. Hai, du-te.
  Mai că nu m-a dat afară din bucătărie. Îmi las șorțul pe tejghea, mă întorc și încremenesc în prag când văd motivul pentru care Logan părea atât de dornic să îmi dea o pauză mai lungă decât de obicei.