CAPITOLUL 4
Hunt the truth!
La finalul zilei mintea mea era situată într-un declin şi trupul mi se prăbuşea încet într-o amorțeală confortabilă. Concentrarea mea pe durata orelor de curs era discutabilă. Literatura şi istoria nu au fost suficiente cât să-mi distragă atenția de la evenimentul petrecut de dimineață. Am vrut să dau uitării acele imagini macabre, dar erau aproape imposibil de înlăturat. Tot acel miros stătut, murdăria şi descompunerea, erau imagini pe care retina mea le fotografiase şi mi le stocase în memorie. Orele de clasă nu au putut să îmi alunge acel şoc, doar l-au ameliorat relativ.
În timp ce stăteam şi aşteptam în autobuzul din parcarea liceului, simțeam cum sunt din nou copleşită. Mi-am închis ochii, ca şi când acel gest m-ar fi putut ține departe de cadrul morbid la care asistasem. Voiam să dispară acel tablou macabru din mintea mea. Am tresărit surprinsă când am simțit spontan o prezență aşezându-se lângă mine. Persoana în cauză era Kim. Purta o pereche de blugi negri, tăiați şi o cămaşă albă peste care purta un hanorac negru, ce părea destul de călduros. Singurul element al uniformei era cravata, pe care acum o ascundea în rucsac. Blugii tăiați erau strict interzişi, dar ei nu-i păsa de acest aspect. Şi poate că nici nu era nevoie. Mă privea intrigată şi vedeam cu ochiul liber cum se confrunta cu sentimente amestecate. Manifestarea ei principală raportată la acea întâmplare era prin furie. Ea era o ființă temperamentală, putea să se exteriorizeze şi nu ştia cât era de norocoasă pentru aptitudinea aceea.
—Să-l ia dracu' pe cretinul care a făcut aşa ceva! vedeam din partea ei o răbufnire pe care nu ştiam cum să o interpretez. Deşi lăsa aparența unei persoane imperturbabile, Kim era o bombă cu ceas, oricând gata să explodeze. Eu, pe de altă parte, în antiteză cu ea, nu eram capabilă să schițez nicio emoție. I-am aruncat o privire confuză în timp ce ea părea că nu are stare. Am întrebat-o absentă la ce se referă şi instant mă asaltă cu un val de informații pe care încercam să le procesez:
—Profa a sunat furnizorii şi s-a manifestat cu decență, adică nu i-a expediat la origini, ceea ce eu aş fi făcut. Oamenii de acolo, totuşi — inocenții de ei — susțineau că habar nu au despre ce e vorba. Spuneau că returul cu materialele disecate nici măcar nu se întoarce la ei. Au sunat curierul să-l întrebe de unde a obținut cutia aceea. Şi ghici ce: nu au reușit să-l mai contacteze pe tip. E un nătătău cu o slujbă stupidă care s-a plictisit şi a vrut să facă o glumă proastă şi acum, cel mai probabil se ascunde. Dacă-l văd, eu îl omor! vorbea mult şi creierul meu nu mai voia să asimileze informație. Un tip frustrat a vrut să facă o glumă unor puşti de liceu, suna destul de plauzibil. În orice caz, tipul trebuia să fie un psihopat dacă se delecta cu asemenea farse.
—Nu mai conteaza, hai să nu mai vorbim despre asta. îmi doream să împing acel moment, undeva în spatele conştientului şi să-l las să fie alterat de timp. Kim a înțeles că nu mai era cazul să insiste. Şi-a pus căştile pe urechi, a setat volumul la maxim şi am văzut-o cum privește la fel de iritată pe fereastră. Asculta GUNS 'N ROSES - WELCOME TO THE JUNGLE . Ce ironic! Autobuzul a pornit şi nu cred că am fost vreodată mai bucuroasă de faptul că aveam să ajung atât de curând acasă.
Când autoturismul a parcat în stație, eu şi Kim am coborât în linişte. Ne-am luat la revedere, fără prea multe cuvinte şi apoi am pornit în direcții diferite. Stația de autobuz nu era departe de casă. Aveam nevoie să mă refugiez în camera mea şi să îmi găsesc relaxarea într-un film de animație. Când am pătruns în perimetrul curții mele m-am simțit uşurată. Ştiam că nu era nimeni acasă, puteam să mă bucur de linişte. Chiar când eram pe punctul de a intra în casă, am fost întreruptă de o voce familiară:
