CAPITOLUL 5
Don't blame the victim!
Cred că dimineața următoare am atins un fel de apogeu al disperării. Nu aveam să uit prea curând toată acea ruşine. Primul lucru bizar, a fost faptul că nu auzisem alarma telefonului şi ratasem primele două ore. Era o anomalie în ceea ce mă privea. Prezența mea la cursuri era impecabilă. Nu ratam orele nici măcar când eram răcită. M-am trezit de-a dreptul confuză, fiind pusă în dificultatea de a alege între a sta acasă toată ziua, sau de a mă duce la liceu pentru ultimele ore. Deja prezența mea era compromisă, aşa că puteam să profit de acest aspect şi să stau toată ziua acasă. Brusc, telefonul a început să sune înfundat, de sub patul meu. Nu-mi putea da seama când şi cum ajunsese acolo. Pentru o clipă l-am ignorat, dar instinctul m-a îndemnat să răspund. Persoana apelantă era chiar Britt şi ştiam că nu m-ar fi sunat pe durata unei ore de clasă, dacă nu ar fi existat o urgență reală.
—Hei! am răspuns reținută. Nu ştiam în ce condiție se afla prietena mea. Speram doar că voia să mă tragă la răspundere pentru că o evitasem şi ca toată acea îngrijorare a mea să nu fi fost decât o paranoie inutilă.
—Hei? Ce dracu', Olivia?! Unde eşti? vocea ei era răstită. Nu ştiam cum să o interpretez din moment ce nu avea habar ce anume declanşase acel acces de furie total atipic ei. Trebuia să fiu precaută pentru că ştiam că avea să îşi reverse nervii asupra mea în curând.
—Acasă. Nu cred că mi s-a declanşat alarma telefonului. încercam să îmi mențin vocea la un nivel normal. Nu eram datoare să îi ofer explicații, dar cu siguranță mă sunse cu un motiv, iar eu mă impacientasem subit.
—Îți sugerez să îți mişti fundulețul ăla drăguț la liceu. Tu urmăreşti vreodată rețelele de socializare? Desigur că nu! Altfel ai fi ştiut că acum 10 ore a fost încărcat pe platforma online a liceului un filmuleț adorabil cu tine şi Erik într-un moment prea încins pentru anotimpul ăsta. creierul meu încă nu era într-o deplină funcțiune. Dar începusem să reinventariez evenimentele petrecute ieri. Cutia plină cu broaşte moarte. Sărutul cu Erik din fața casei. Mesajul. Persoana care mi-a trimis fotografia compromițătoare, probabil era aceeaşi care a publicat filmulețul pe platformă. Se asigurase că toți elevi aveau să primească notificări. Ba chiar şi profesorii. Era penibil şi de-a dreptul meschin ceea ce făcuse.
—Şi de ce ar trebui să vin la liceu? Chiar crezi că vreau să înfrunt privirile aluzive ale tuturor? vocea îmi tremura şi simțeam cum eram pe cale să cedez. Nu vedeam niciun motiv pentru care ar fi trebuit să mă duc acolo. Eram perfect conştientă de ceea ce urma să înfrunt. Profesorii erau nişte firi conservatoare cu mentalități arhaice. Aveau să mă judece tot pe mine. Nimeni nu m-ar fi privit ca pe o victimă. Aş fi fost persoana vinovată din acest context.
—Pentru că nu te vor mai lăsa în pace! Dacă nu vii azi, o să te hărțuiască constant şi o să fii ținta glumelor proaste. Te vor crede slabă. Mai bine vii şi înfrunți o zi de rahat decât să laşi să se extindă pe mai mult timp. Brittany trecea prin asemenea incidente constant. În clasa a 9-a, prin liceu circulau poze cu ea dezbrăcată. Părinții ei au plătit bani grei ca acele poze să fie şterse complet şi ca subiectul să fie închis. Dar părinții mei nu erau ca ai lui Britt. M-am lăsat convinsă de insistențele ei şi am decis să vin la liceu. Probabil că aceea a fost una dintre cele mai proste hotărâri pe care l-am luat vreodată. Doar în momentul în care am pătruns în incintă, m-a izbit cu adevărat gravitatea situației. Am ajuns în intervalul celei de-a treia pauze, pauza de masă. Coridorul nu era prea aglomerat, dar oamenii prezenți acolo îmi aruncau priviri ce se voiau a fi subtile. M-am îndreptat spre dulapul meu încercând să par netulburată. Dar nu am fost nicio clipă pregătită emoțional pentru ceea ce am văzut acolo. Dulapul era pictat în cel mai grotesc mod cu desene frivole. Totuşi, cel mai mult ieşea în evidență un cuvânt scris cu majuscule, cu un roşu aprins: CURVĂ.
