Oase și Săruturi (SUFLETE ISPĂȘITE #1)

Prolog + personaje

   Lăsați-mă să vă spun câteva lucruri despre viață.

   Când ești născut, nimeni nu te întreabă dacă vrei să trăiești mai departe. Dacă ești rezistent și sănătos, trăiești. Pur și simplu. Apoi ești crescut într-o familie care te răsfață așa cum pot ei mai bine - sau nu, depinde în ce gaură de Iad te aruncă Dumnezeu – înveți să vorbești o limbă care poate că nu ți-ar plăcea dacă ai avea suficientă minte să conștientizezi acest lucru, copiezi comportamentul rudelor tale, îți faci prieteni, te duci obligatoriu la școală, apoi te trezești brusc că lucrurile cu care profesorii ți-au încuiat capul timp de doisprezece ani de zile nu prea te ajută să îți clădești un viitor stabil. În cele mai multe cazuri, nu ne dăm seama din ce "domeniu" ne-a scos Dumnezeu sămânța.

   Dar pe parcurs poate realizezi că viața e frumoasă. Răsărituri și apusuri de soare, râsete și zâmbete sincere, călătorii, sentimentul de iubire ce-ți izbește în plin sufletul... da, viața asta pe care o primim poate fi superbă uneori.

   De m-ar fi întrebat cineva la naștere dacă vreau să îmi continui călătoria, probabil aș fi spus nu. Îmi plăcea acolo, în burtica mamei, unde eram protejată de războaiele aprige purtate între oameni, de ura ascunsă sub zâmbete șarmante, de nedreptatea ce domina la fiecare colț de stradă. Era chiar plăcut acolo, în acea cușcă izolată.

   Dar am trăit în continuare. Am fost crescută de doi părinți stricți. Am fost criticată, supărată, fericită. Am călătorit prin intermediul cărților în care mă refugiam. Am și iubit, până la urmă, chiar dacă nu mi-am dorit niciodată acest lucru.

   Iubirea e frumoasă, te poartă pe culmi nebănuite, te înalță până în înaltul cerului, da, dar în același timp îți poate da brusc drumul, te izbește de nenumărate ori de pământ, te fărâmă. Te face bucățele. Te împlinește, te distruge. O posezi, dar apoi te domină. Nu crede că îți poți controla sentimentele așa cum vrei, ele ne controlează mereu. Suntem lăsați în voia sorții, până la urmă.

   În mintea mea, mi-am construit un viitor în care mă scăldam în bani și în faimă, mi-am luat un job prin intermediul căruia să îmi răsplătesc părinții pentru tot ceea ce mi-au oferit, am ajutat persoanele nevoiașe cu banii pe care i-am câștigat cinstit prin multă trudă, am readus lumea la principiile sale morale. Nu ajunsesem acolo încă, bineînțeles. Abia împlinisem 21 de ani, lucram la o editură cunoscută și eram preferata șefului, studiam Managementul Afacerilor la o facultate la care abia fusesem admisă, când viața mea a luat o întorsătură drastică.

   Eram împreună cu Vladimir de ceva timp, mă iubea, îl plăceam, era conștient că îl foloseam, mă iubea în continuare, mă bucuram de atenția lui. Era oaia neagră a familiei Black. Un clan de persoane influente, unele dintre cele mai bogate din țară, active în multe domenii ce le-au asigurat profituri frumoase de-a lungul anilor. Vladimir era rebel și se rupsese de rudele sale încă de când terminase liceul, probabil urma să aibă un viitor frumos. Dar m-a întâlnit pe mine.

   Nu m-am cunoscut cu familia Black până atunci, însă știam prea bine că niciunul dintre ei nu mă avea la inimă. Nu eram o fată de vază, nu aruncam cu bani pe unde aveam chef, nu citisem niciodată cartea bunelor maniere. În ochii lor, eram o ființă neimportantă. Dar, surprinzător, toți m-au privit cu milă.

   Am spus că nimeni nu ne întreabă dacă vrem să mai trăim la naștere? Păcat că nu m-a întrebat nimeni când trebuia.

   Vladimir a murit într-un accident teribil de mașină când a plecat să îmi cumpere frișcă pentru tortul ce plănuiam să-l fac cu ocazia aniversării noastre. Toată lumea a încercat să mă consoleze, toți mi-au spus că nu e vina mea. Ura a fost înlocuită cu simpatie. Ei bine, nu chiar și după ce m-am trezit cu toată averea lui pe numele meu. Dar a fost vina mea. Pentru că, vedeți voi, frânele lui nu au fost tăiate de unele singure.