Oase și Săruturi (SUFLETE ISPĂȘITE #1)

20. Întoarce-te unde îți e locul

   Israel nu s-a schimbat deloc de la ultima mea vizită aici.

   Șoseaua veche care șerpuiește micuțul sat în care m-am născut are aceleași crăpături și gropi nereparate de ani de zile. Din locul în care m-am oprit pentru a mă feri de soarele arzător, pot vedea casele strânse în vârful dealului, construite din piatră de Ierusalim, o marmură albă ce face clădirile să pară scoase din antichitate. Deși toate arată așa, interiorul este cât se poate de normal, ca interiorul oricărei case din America sau Europa.

   Nici nu cotesc bine la stânga, că ușa sinagogii se deschide, iar rabinul Avraham mă privește de parcă m-ar fi așteptat întreaga zi să apar. E surprins să mă vadă, iar ochii lui mici se îngustează și mai mult.

   — Tavora? întreabă.

   Își așază mai bine kippah pe vârful capului, face câțiva pași spre mine, apoi se oprește în loc. E bătrân, deși părul lui nu s-a albit chiar atât de rău, dar se vede după felul greoi în care se mișcă și după ridurile care îi împânzesc întreaga față.

   — Seară bună, rabine Avraham! îl salut, plecându-mi ușor capul.

   — Shalom! Ai venit ca să rămâi?

   — Din păcate nu. Sunt aici să-l văd pe Sason. Am auzit că nu o duce bine.

   — Ah, da. Bietul băiat! se întristează. Abia adineauri am venit de la el. Nu cred că îl mai lasă Dumnezeu să prindă răsăritul. O ține așa de vreo două săptămâni; refuză să meargă la spital.

   — Ce are?

   Rabinul ridică din umeri.

   — Cancer, cred. Știi cum e cu boala asta. Probabil zace în fiecare dintre noi fără să știm. O hrănim și îi facem loc în fiecare celulă, iar ea ne răsplătește secându-ne de viață.

   Dau din cap. Sason iubea dulciurile. El hrănea cancerul cu zahăr.

   După alte câteva vorbe schimbate, o iau iar la pas pe cărarea ce duce spre vârful dealului. Casa mea e încolțită de buruieni și acoperită de lichieni, iar geamul bucătăriei e spart într-un colț. Nu îmi găsesc curajul să intru. Oricum, nu ar fi fost nimeni care să mă întâmpine. Numai praful și amintirile unor vremuri frumoase.

   Trag trolerul după mine încă vreo cinșpe pași. Ușa de lemn a lui Sason e scorojită de timp și de ploaie. Pare pustiu, așa cum e tot satul înainte să apună soarele. Dar e bizar de pustiu. Abia de am văzut câțiva copilași care să se joace șotronul sau împărate-luminate, așa cum făceam când eram mică.

   Nu mă mai deranjez să ciocăn. Niciodată nu am făcut-o, așa cum nici Sason, Lior sau Ziva nu s-au deranjat. Casa fiecăruia era casa tuturor și fie că intram în miez de noapte, eram primiți cu brațele deschise de către toți membrii familiei.

   În hol plutește un miros de stătut, de medicamente și de picioare nespălate. Deschid imediat un geam și încerc să mă acomodez cu obscuritatea ce începe să se transforme într-un întuneric complet. Pe măsuța joasă observ un bol cu fructe aproape mucegăite și câteva sticle de dezinfectanți. În cuier e doar o pălărie de paie și veșnicul tallit alb cu dungi albastre al lui Sason. În bucătărie nu e nimeni. În dormitorul lui domnește mizeria, dar ceva din mormanul de haine aruncat pe spătarul unui scaun îmi atrage atenția. Icnesc când îl trag de acolo și aproape mă pufnește plânsul. E mantia mea de catifea roșie, cu glugă și lungă până la solduri, pe care prietenii mi-au făcut-o cadou de majoratul meu. Mă strigau Scufița Roșie când o purtam, dar nici că mă deranja.

   — Nu am vrut să o mănânce moliile în dulapul tău.

   Mă întorc. Aproape că nu recunosc bărbatul ce stă în pragul ușii. Înalt și slab ca o așchie, cu obrajii supți și ochi încercănați și îmbrăcat doar într-o tunică ce îi lasă gambele și brațele pline de bube la vedere, Sason e complet diferit de cel pe care îl știam. Sason obișnuia să fie destul de robust, de gras.