Oase și Săruturi (SUFLETE ISPĂȘITE #1)

11. Sunt Tavora Bones

              T A V O R A
 

   Tata mă sună înapoi în timpul laboratorului de informatică economică. Nici nu îi citesc bine numele pe ecranul telefonului, că dau buzna afară din sală, în ciuda amenințărilor asistentului că îmi pune absență. Nu are decât, sesiunea e aproape și nu mai am multe ocazii ca să lipsesc.

   Mă decid că baia nu e un loc sigur pentru a avea o conversație, așa că aleg să mă refugiez în imensa bibliotecă a universității, unde găsesc doar două fete ce studiază o piesă de teatru dintr-o carte groasă și veche.

   Când îi răspund, în sfârșit, tatei, din fundul încăperii, sunt întâmpinată de chipul lui senin, de ochii căprui și părul nisipiu, de toate trăsăturile pe care le-am moștenit de la el. Lacrimile încep să îmi șiroiască imediat pe obraji când îmi zâmbește, atât de fericită și de emoționată sunt. În spatele lui se înalță măreț Burj Al Arab, și tare mi-aș dori să se afle acolo pentru relaxare – în schimb, muncește prin Dubai de o vecie. Nu l-am mai văzut față în față de un an, cred, iar acum e prima dată în ultimele luni când îi aud vocea.

   — Îmi pare rău că nu am putut să îți răspund sau să te sun mai devreme, pișcoțel, îmi spune, abia controlându-și vocea. Evenimentul e peste tot la știri și sunt un ticălos că nu pot să fiu lângă tine.

   Râd scurt când folosește acel alint cu care m-a obișnuit mereu. Când eram mică și mama nu era acasă, tata îmi înmuia pișcoturi în șampanie, căci eram înnebunită după ele. Probabil de aceea a început să îmi placă alcoolul atât de mult.

   — Știu, tată. Nu e vina ta.

   — Ești bine? Cum te descurci?

   Îmi trag nasul.

   — Cred că destul de ok. Nu am timp de plâns acum.

   — Îmi pare atât de rău, dragă. Vladimir era un băiat minunat.

   — Știu, șoptesc din nou. A fost, într-adevăr. Ce vom face de acum? Jarvis mă mai lasă să rămân aici până termin anul. Cred că o să îmi mai iau un serviciu, dar nu sunt sigură că voi fi plătită atât de bine.

   Tata începe să mormăie în barbă, chipul său fiind cuprins treptat de și mai multă amăgire. Îmi mut privirea în stânga și în dreapta, ascultând ca nu cumva să fie cineva prin preajmă.

   — Nu îți face griji, Tavi. Mai muncesc câteva luni aici și o să strângem toți banii. Vine vara și stațiunea o să fie plină de turiști.

   — Dar mama...

   — Lasă totul în seama mea, mă întrerupe, aruncându-mi prin ecran un zâmbet încurajator. Termină-ți studiile și mai vedem apoi.

   Dau aprobator din cap, deși nu sunt întru totul de acord cu el. Aveam fiecare partea noastră de înțelegere și trebuia să o duc la capăt. Se apropia termenul și aveam să trimit toți banii, cumva.

   — Mai ai vreo veste de la Reuvel? îl întreb cu speranță în glas.

   Tata clatină descumpănit din cap.

   — Nu am mai auzit de fratele tău de multe săptămâni bune.

   — Mi-e teamă să i se fi întâmplat ceva rău.

   — E băiat mare, pișcoțel. Se descurcă.

   Nici măcar pe el însuși nu poate să se convingă. Apelul cu tata mai durează doar două minute, pentru că șeful său îl cheamă înapoi la muncă, însă îmi promite că o să facă tot posibilul să vorbim din nou. Rămân câteva momente încă pe jos ca să îmi șterg lacrimile și să fac astfel încât să nu arăt și mai deplorabil decât eram deja. Îi dau mesaj lui Jude să ne întâlnim în douăzeci de minute la cafeneaua noastră preferată. Când trec de colțul raftului, sunt peste măsură de surprinsă când aproape mă ciocnesc de Macaria. Are aceeași reacție ca și mine și nu ezită înainte de a-și arunca brațele în jurul meu.