Oase și Săruturi (SUFLETE ISPĂȘITE #1)

18. Zori de zi

A L E K S A N D E R

   Mă trezesc odată cu zorii, iar primul lucru pe care îl văd în fața ochilor e piciorul lui Alistair, legănându-se parcă ispititor pe lângă mine. Mă strâmb dezgustat și îl împing de parcă ar fi avut râie, făcându-l să mormăie și să-și deschidă nemulțumit un ochi. E la fel de ciufulit ca după un maraton de zece mile, iar faptul că am adormit amândoi pe o canapea atât de mică mă face să cred că sunt și mai șifonat decât el.

   — Ești nebun sau ce? mormăi. Abia am pus geană pe geană.

   Îmi dau ochii peste cap și mă ridic cu greu, simțindu-mi oasele spatelui cum trosnesc ca ale unui moșneag. Nici nu am apucat să îmi dau jos cravata, iar acum mă strânge de parcă aș fi încercat să mă spânzur și îi slăbesc nodul în timp ce mă îndrept spre camera unde am lăsat-o pe Tavora să doarmă. Nu bat la ușă, de frică să nu o trezesc, ci o deschid ușor și îmi bag capul prin crăpătură. Mi-era teamă că aveam să o găsesc într-o baltă de vomă, dar ea nici măcar nu e în pat. Intru panicat și în celelalte încăperi, dar nu e de găsit.

   Când mă întorc înapoi în living, Alistair e doar în boxeri și scormonește prin dulapurile goale.

   — Nu e nimic de mâncare aici? scheună ca un câine. Mă roade stomacul de foame! Apropo, a ta iubită e afară.

   Mă grăbesc spre ușă de îndată ce îi aud cuvintele și abia când sunt pe jumătate ieșit mă trezesc strigându-i că Tavora nu e iubita mea. Cobor scările de piatră ce duc spre lac și o găsesc stând pe unul dintre șezlonguri, fiind îmbrăcată tot în costumul de baie și caftanul de afară și mă întreb dacă nu îi e frig, căci dimineața a adus odată cu ea o răcoare ca în creierii munților.

   Mă pregătesc să o strig, dar abia atunci îl observ pe celălalt șezlong pe mulatrul ce era în grupul de bărbați din cealaltă celulă. Acesta parcă simte că îl privesc, căci facem contact vizual și pare să-i spună Tavorei de mine, căci cea în cauză își întoarce capul și mă privește peste umăr. Înghit în sec și brusc simt cum mă cuprinde agitația, ca pe un băiat la pubertate aflat la prima sa întâlnire cu o fată.

   Mă dezmeticesc în cele din urmă și mă apropii de șezlonguri, furându-le cele câteva raze de soare ce își făcuseră loc printre brazii dinspre răsărit.

   — Neața, omule, mulatrul mă salută. Eu sunt Alfie Cantu.

   Îmi deschid gura să îi spun că sincer nu prea mă interesează cine e, dar își flutură o mână prin fața mea și începe iar să vorbească.

   — Tu trebuie să fii cumnatul mai mare al Henriettei, nu? Tot vorbea despre tine când filmam o reclamă pentru un gel de duș. Spunea că tu erai potrivit, dar nu făceai prostii din astea.

   Îmi strâng buzele și ridic dintr-un umăr. Tavora își desprinde spatele de șezlong și întinde spre mine o cană albă, în care se află un lichid negru din care se ridică aburi ce se pierd în aerul rece.

   — Cafea? întreabă inocent.

   Îmi trosnesc un deget în timp ce continui să-i privesc chipul lipsit de orice urmă de machiaj, somnoros și plin de naturalețe. Nu pare deranjată că are părul ciufulit ca un cuib de ciori sau că e văzută așa de doi bărbați. Fetele cu care am fost nu ieșeau din baie până când nu erau sigure că arătau prezentabil, cu rimel și fond de ten și toate cele.

   Îi iau cana fierbinte din mâini și îmi înmoi buzele în lichidul ce are gust de apă chioară.

   — De ce te-ai trezit de acum?