Oase și Săruturi (SUFLETE ISPĂȘITE #1)

5. Până a murit, în siguranță

   Nu știu dacă diavolul ăsta a venit să mă ia în lumea lui pentru păcatele pe care le-am comis – și, Dumnezeule, sunt multe – dar nu pot să plec acum, am lăsat în urmă multe lucruri nerezolvate.

   Mă ridic în capul oaselor și sunt invadată de o amețeală ce lasă pete mari și negre pe retinele mele, însă îmi întind mâna spre noptieră și apuc primul obiect pe care îl ating degetele mele – culmea, o sticluță cu mir primită din Ierusalim, chiar de Paște.

   — Piei din casa mea, Satană! țip în timp ce arunc obiectul sfințit spre el.

   Sticluța îi zboară chiar pe lângă ureche și fața șocată a lui Aleksander se întoarce spre mine cu viteza luminii. Al naibii drac, îi copiază exact toate trăsăturile.

   — Ești naibii nebună? îmi răspunde monstrul înapoi, ducându-și o mână spre gulerul tricoului său scump.

   Tocmai acum realizez că gardianul meu nu e aici, ci pe balcon, lătrând de zor la intrusul din camera în care nu poate pătrunde din cauza ușii închise. Când am dus-o acolo? Atât de amețită am fost azi noapte? Probabil că da, la cât de tare mă doare capul și la cum lucrurile prind două straturi în ochii mei. Mă ridic în picioare și mai că mă împiedic în așternuturi, însă mă sprijin cu ambele mâini de perete și desprind icoana din cui. O întind spre Diavol, sperând că va dispărea cu toate duhurile rele pe care le-a adus cu el.

   — Nu mă face să-L chem pe Dumnezeu! îl ameninț neînfricată. Retrage-te acum în cazanele tale de fiert păcătoși –

   — Ce dracului?

   — Nu-ți folosi numele în casa mea!

   Satana nu mă ia în seamă și ajunge din doi pași la mine. Încep să țip ca din gură de șarpe și mă prăbușesc pe saltea în încercarea mea de a sări din pat. Satan mă prinde de glezne și mă trage spre el, apoi îmi smulge icoana din mâini și o aruncă pe podea. Singurele arme rămase sunt mâinile, dar parcă îmi citește gândurile și mi le prinde pe amândouă deasupra capului într-o strânsoare de fier. E așezat pe genunchii mei și abia mai pot să mă mișc, căci capul refuză să mi se ridice din pernă. Mă sufoc, fața îmi e toată acoperită.

   Încep să îmi fac cruce cu limba în cerul gurii și mă rog ca Satan să nu mă ucidă cu coasa lui invizibilă. Știu că o are la el, a ascuns-o la fel ca pe coarnele și coada despicată. Poate că ar fi trebuit să le lase, totuși, Aleksander Black ar arăta demențial cu înfățișarea unui diavol.

   — Nu am aer! țip, însă vorbele îmi sunt înăbușite și nu se aude nimic altceva decât niște mormăieli.

   — Ce tot spui acolo?

   Mă zbat cu toată vlaga rămasă în trupul meu doborât de alcool și nehrănit de ceva zile. Pare că își dă seama ce încerc să fac, căci se dă jos de pe mine și mă rostogolește, dar își ia poziția înapoi. Satan pare mai ușor decât este și atunci când îmi dă părul de pe față, tot chipul lui Aleksander îl are. Mă întreb oare cum a intrat în apartament? Întotdeauna închid ușa, fără să conteze starea în care aș fi. Poate s-a transformat într-o furnică și a pătruns pe sub.

   — Cerule, arăți ca o stafie și miroși ca o distilerie!

   Pufnesc și îl privesc disprețuitor. Sigur am ochii bulbucați și roșii, cearcăne imense și păr vâlvoi. Să nu mai spun de kilogramele care au dispărut în doar trei zile, deși nu ar fi de mirare. Mănânc mai mult decât patru persoane la un loc, iar în loc să mă îngraș, slăbesc.

   — Nici tu nu ești mare frumusețe, Satan! Îți cam iese egoismul printre dinți.

   I se măresc nările și îmi strânge încheieturile poate prea tare. Ah, acum îi recunosc moaca sa crispată! E Aleksander Black, căci nici Satan nu ar arăta așa furios.