Oase și Săruturi (SUFLETE ISPĂȘITE #1)

24. Și eu, și ea

   — Trebuia să o luăm pe drumul din stânga, mă trezesc glăsuind după minute grele în care numai motorul mașinii s-a auzit.

   Îmi strâng degetele în jurul volanului și mă holbez la drum, sperând să văd măcar o luminiță dintr-o nenorocită de baracă în toată pustietatea asta. În colțul ochiului, o văd pe Tavora palpându-și obrazul cu degetele.

   — Drumul din stânga nici măcar nu era asfaltat, cine știe prin ce locuri ajungeam?

   — Și pe ăsta ți se pare că ajungem undeva?

   — Măcar ne apropiem de mare. Rămânem acolo până dimineață, altfel mi-e teamă că riscăm să ne îndreptăm spre nord.

   Piciorul îmi stă încordat pe accelerație. După ziua minunată pe care am petrecut-o împreună, era chiar culmea să nu se întâmple măcar ceva rău.

   Pe scurt, ne-am pierdut.

   Am fost atât de prinși în discuții, preocupați să ne uităm unul la altul, încât indicatoarele rutiere pe lângă care am trecut au devenit invizibile. Tavora și-a lăsat telefonul în America, iar eu la hotel. Dacă tot aveam de gând să îmi iau o pauză de la tot ce însemna acasă, atunci trebuia să o iau cum trebuie. Fără discuții stresante cu familia, fără mesaje de la universitate prin care să fiu anunțat că iar sunt la termen limită cu unele proiecte sau că am sărit peste vreun examen, fără mătușa care să mă pună iar pe post de bonă pentru Elliot și Eloise.

   Iar faptul că nu am trecut nici măcar pe lângă vreun cătun de aproape o oră, pe întuneric obscur și cu un vânt rece venind din toate părțile, agravează situația și mai mult.

   Nu știu de ce mi-am luat un Jeep decapotabil, ca de safari. M-am gândit că o să fie căldură ca în Sahara, dar am ignorat temperaturile răcoroase din timpul nopții. Nu am luat deloc în calcul faptul că aș putea să fiu jefuit – am fost tratat cu mai multă bunătate în câteva ore în Israel decât am fost în întreaga viață în America. De cum am ieșit din aeroport, un bărbat s-a oferit de unul singur, fără să îl întreb, să mă ducă la un centru de închiriat mașini. Doamna de acolo mi-a oferit o limonadă rece, pe gratis. Fata de la recepția hotelului mi-a întins un platou cu prăjituri făcute chiar de ea.

   Dar e al dracului de frig! Tavora stă cocârjită pe scaunul din dreapta, cu genunchii trași la piept și se leagănă înainte și înapoi. Codița pe care o avea strânsă la spate s-a răsfirat și câteva șuvițe îi biciuiesc nemilos fața.

   Nici eu nu sunt mai presus. Îmi intră frigul prin hainele subțiri de parcă sunt site de țânțari.

   Peste alte câteva minute, văd, în sfârșit, cum lumina argintie a lunii se oglindește în valurile tulburate ale mării. E o plajă sălbatică, lipsită de orice urmă de civilizație, așa că opresc mașina nu departe de mal. Acum ar fi fost vremea să o las în contact și să dau drumul la aerul cald, dar nu pot să fac decât să îmi decuplez centura.

   Mă întorc spre Tavora.

   — Bună, rânjesc patetic, neștiind ce altceva să spun.

   Își dă ochii peste cap, dar o văd chiar și prin întuneric cum se abține din zâmbit. Pornesc radioul.

   — Așteaptă aici, deschide portiera și iese, apoi se întoarce iar spre mine. Și să nu te uiți. Ah, și nu cumva să stingi farurile.

   Dispare undeva în lateralul mașinii și revine câteva momente mai apoi.

   — Cum o să dormim pe scaunele astea?

   — Cred că se rabatează cele din spate, murmur gânditor. Stai o clipă.