Punct. Și de la capăt - Vol II (finalizat)

Capitolul I

       La dracu' cu vremea asta! Plouă iar. Dar nici că mă mai interesează, dacă mama mă vrea cu tot dinadinsul la psiholog, așa va fi. Chit că ajung acolo cu pneumonie.

       Recunosc, puteam să iau mașina, sau un taxiu, dar hotărât fiind să lungesc cât mai mult drumul, am decis să o iau la picior.

       Măcar o umbrelă, ar fi fost o idee bună. Însă nu am avut idei bune în ultima vreme.

       Merg relaxat prin ploaie, sunt ud tot deja, așa că nu ar mai avea sens să fug, la fel cum o fac cei din jurul meu. Mii de gânduri îmi trec prin minte, cel mai zgomotos fiind momentul în care, ca un dobitoc, am acceptat ora asta sub lupă.

       Chiar de analiza sufletului am eu nevoie. De o necunoscută care să mă descoasă, să mă studieze și să decrete că sunt nebun.

       — Puiule, fă-o pentru mine, mi-a spus cu lacrimi în ochi.

       — Sunt bine, nu am nevoie, i-am răspuns ferm.

       — Juan Luis, trebuie să începi să trăiești din nou, te-ai îngropat în casa asta și nu e bine. Nu pot să te mai văd așa.

       — Îmi place aici, am tot ce-mi trebuie.

       — Doi câini și patru cai, nu pot fi tot ce-ți trebuie, a continuat pe același ton trist. Aylin nu mai e...

       — Taci! m-am răstit la ea, nu mai zice asta.

       Am văzut că voia să continue, sunt ferm convins că mi-ar fi venit o zi întreagă cu argumente, dar nu puteam să o mai ascult explicându-mi că ea e moartă, dar eu nu, așa că e de datoria mea să îmi trăiesc viața.

       Am acceptat o oră de terapie, cu promisiunea din partea ei că va înceta cu subiectul ăsta.

       Așa că, uite-mă ajuns în fața cabinetului, plouat până la piele.

       Sun insistent la ușă, credeam că sunt așteptat, dar din moment ce nimeni nu deschide, fac stânga împrejur și dau să plec. Îmi pare bine, am scăpat mai ușor decât credeam.

       Aproape că-mi vine să mulțumesc cerului pentru pauza asta pe care mi-a oferit-o, când aud ușa deschizându-se în urma mea. Îmi înclestez dinții și înțeleg că era prea frumos să fie atât de simplu.

       — Juan Luis! aud o voce subțire care mă strigă.

       Am un moment de cumpănă, cântăresc posibilitatea să mă fac că nu am auzit și să plec pur și simplu. Gândul că o voi avea, din nou, pe mama pe capul meu, dacă nu-mi țin partea de înțelegere, mă face să mă opresc din drum și să mă întorc spre vocea de copil – posibil – care m-a strigat.

       Imaginea peste care dau însă, e chiar mai rea decât ceea ce am auzit. Am în fața mea o blondă silfidă, pistruiată, îmbrăcată într-un costum bărbătesc, care o face să pară un copil la carnaval. Niște ochelari mari, cu rame negre, întregesc portretul.

       E tânără, mult prea tânără să mă pot gândi că ea e psihologul de care îmi tot vorbește mama, de luni de zile.

       Înaintez spre ea, mai ezitant ca niciodată. Sunt șaizeci de minte, trec repede.

       — Plouă, zic sec, facem ședința aici?

       Mă privește pierdută, îmi dă senzația că nici nu m-a auzit.

       — Uite ce e, dacă nu era vremea asta de rahat, ziceam că e o idee bună, dar așa, zău că ar fi politicos din partea ta să mă înviți înăuntru, completez mai apăsat, sperând că va ieși din transă.

       Al naibii să fiu, dacă am de gând să mai stau în fața ușii.

       — Ai întârziat.

       — Puțin, răspund și privesc ceasul de pe peretele din holul care se întrezărește prin ușa deschisă pe jumătate.

       — Două ore, ai întârziat două ore.

       — Să plec?

       — Nu, intră.

       Se dă la o parte din ușă și-mi face loc să intru. Căldura cu miros de lăcrămioare care mă lovește e plăcută, aproape că nu-mi pare rău că a deschis ușa.

       Aproape.

       Dispare un minut și revine cu un prosop pe care mi-l întinde. Nu înțeleg cam ce ar vrea să fac cu el așa că nu-l iau.

       — Dă haina jos și șterge-te, ești ud tot, îmi explică.

       Da merci, nu observasem.

       — Nu am nevoie, sunt bine.

       — Poate, dar o să-mi uzi tot, frumoasa mea canapea din piele.

       Pufnesc și iau prosopul. Îmi șterg părul, din care curge apa ca și cum aș fi ieșit din duș, renunț la geacă și la pantofi și intru în micul birou pe care mi l-a indicat.

       E decorat simplu, o canapea crem și un fotoliu în aceeași culoare, între care este o măsuță de cafea, cu câteva fursecuri. Un birou, pe care tronează o vază cu lăcrămioare, de aici mireasma. Pe pereți câteva diplome, care arată că poate chiar știe ce face, deși nu pare. Totul inspiră liniște, doar că mie încă îmi vine să plec.

       Îmi face semn să mă așez.

       — Svetlana, se prezintă în timp ce se așează la rândul ei.

       — Juan Luis, dar cred că știi deja.

       — Hai să ne imaginăm că nu știu, spune cald. Sau poate e doar cald aici.

       — Dar știi. Chiar așa, ce altceva mai știi? întreb curios.

       — Voi știi doar ceea ce-mi vei povesti tu, nimic altceva.

       Sunt convins. Doar a găsit-o mama. Probabil îmi știe și numărul la pantofi.

       Bag mâna în buzunar și scot pachetul de țigări, iau una și o aprind. Face ochii mari, dar nu zice nimic.

       — Vrei și tu? întreb și întind pachetul spre ea.

       — Mulțumesc, nu fumez. În general nu se fumează aici, dar fiind prima ședință, voi trece cu vederea. Merg să-ți aduc o scrumieră, zice și se ridică.

       — Singura ședință, simt nevoia să o corectez.

       — Vom vedea, o aud zicând după ce a ieșit din birou.