Punct. Și de la capăt - Vol II (finalizat)

Capitolul V

       — Hai mamă, exagerezi. Poate rămâne și acasă la ea, nu e nevoie să stea aici! sun exasperat.

       — Shh, vorbește mai încet! vrei să te audă și să creadă că nu e binevenită?

       — Nu e binevenită!

       — Știi ce, e vina ta că are piciorul rupt. Așa că lasă protestele și fii o gazdă bună, spune și mama ferm.

       De parcă eu nu știu, chiar din acest motiv ar trebui să stea naibii departe de mine. Blestem momentul în care m-am lăsat convins să merg la prima ședință. Nu putea să nu deschidă ușa? Totul rămânea la fel, puteam să mă bucur de liniștea mea, nu am nevoie de complicații.

       — Să-i angajezi o asistentă, nu am de gând să am grijă de ea. De fapt, casa e mare, poate nici nu ne întâlnim, spun și ies din cameră.

       Mă îndrept țintă spre grajduri, unde vederea lui Hercules, îmi oferă o gură de aer.

       — Ce zici, băiete? Mergem la plimbare?

       Un nechezat îmi confirmă că e o idee bună, așa că pun șaua pe el și, fără să mă mai gândesc ce mă așteaptă acasă, pornesc în galop. Aerul rece îmi limpezește gândurile și îmi calmează nervii încinși. Mă opresc abia pe marginea lacului, unde descalec. Îl las pe Hercules să pască pe margine, nu-l leg, știu că nu ar pleca vreodată fără mine.

       Îmi dau jos hainele și sar în apa mult prea rece pentru scaldă, dar nu mă deranjează, tocmai răceala ei e atât de plăcută pentru corpul meu cuprins de dor și remușcări. Înot și cu fiecare clipă în care se instalează oboseala, o stare de bine, ia locul încrâncenării de mai devreme.

       Sunetul telefonului lăsat pe margine, mă readuce la viața cotidiană. Nu sunt fericit de asta, vreau să îl ignor dar sună cu insistență. Într-un final cedez și ies pentru a răspunde.

       — Mda, răspund fără chef, în timp ce încerc să-mi scurg părul ud.

       — Juan Luis? se aude nesigur de la celălalt capăt al firului.

       — Da, Ely. M-ai sunat din greșeală, sau de ce ești așa surprinsă să mă auzi?

       — Păi... Credeam că nu îmi vei răspunde...

       — Atunci de ce ai sunat? Dacă oricum nu credeai că voi răspunde? mă răstesc.

       Știe că nu-mi place să mă sune, iar faptul că în loc să vorbească, să înțeleg ce vrea, se bâlbâie mă irită chiar mai tare decât telefonul în sine. Mereu o sun eu când am chef de ea. Nu înțeleg ce e cu femeile din jurul meu în ultimul timp. Pare că au înnebunit toate.

       — Mă gândeam că poate... Aș vrea... Știi...

       — Poți să legi două cuvinte fără bâlbâieli?

       — Mi-era dor de tine și... Aș avea nevoie de niște bani...

       Pufnesc în râs. Da, asta era. Bani. Aproape uitasem că draga de Ely se vinde, iar cum în ultima perioadă nu am vizitat-o, n-a fost nimeni care să o cumpere. Deși recunosc, e și vina mea, înțelegerea a fost că îi plătesc cât cere dar rămân singurul cumpărător.

       — Îți transfer banii în cont, după-masă.

       — Nu vrei să vii pe la mine? o aud zicând cu glasul tremurat, când sunt pe punctul de a închide.

       — Nu, dar banii îi primești, mai spun și apăs butonul roșu pentru terminarea apelului.

~~~~~~~~~~

       Intru în bucătărie, unde Rosario gătește ceva ce miroase dumnezeiește. Mă așez la masă, fără să zic nimic, pare foarte prinsă în ceea ce face și fredonează o melodie pe care obișnuia să mi-o cânte mereu când eram mic, nu m-a auzit intrând.

       — Dumnezeule, Juan Luis, spune speriată și scapă lingura din mână, când se întoarce și dă cu ochii de mine. De ce nu zici nimic când intri, vrei să mă omori?

       — Nu, Rosario, ce m-aș face fără tine? Mă gândeam să nu te întrerup, îmi place când cânți, răspund zâmbind cu capul așezat în mâna, pe care o sprijin de masa din fața mea.

       — Oh băiete, și mie îmi place când cânți tu... spune și o tristețe reținută i se așterne pe chipul drag.

       — Da, mă rog. Ce faci bun de mâncare? Am o foame de lup, schimb subiectul.

       Nu mai vreau să mi se spună cât de păcat e că am renunțat la muzică. A fost alegerea mea, iar oamenii cu care mă înconjor, puțini de altfel, ar trebui să aibă capacitatea să priceapă atâta lucru. Scena a rămas locul în care m-am îndrăgostit de ea și oricât de mult mi-aș dori să urc din nou, să îmi deschid sufletul prin muzică în fața celor care susțin că mă iubesc, nu pot. Inima mea nu mai poate bate la fel, intră în aritmie de câte ori mă gândesc măcar la posibilitatea asta. Așa că, dacă eu am acceptat să trăiesc fără muzică, pot și restul.

       — Fac miel la grătar cu salată, asta zicea domnița că ar vrea să mănânce.

       — Miel? Nu vreau. Fă altceva, protestez deși în mod normal aș fi fost încântat de meniu.

       Gândul că Svetlana a cerut asta mă irită, nu vreau să-i facă nimeni pe plac, vreau să se simtă prost și nedorită și să plece. Să închei acest capitol din viața mea.

       Mă comport ca un copil, dar prezența ei mă răvășește, e mereu calmă și cu fiecare privire pe care mi-o aruncă, simt că-mi citește în suflet. Iar acolo toți au interdicție, doar eu am voie să văd abisul din el.

       Puțin probabil să rezist să conviețuim în aceeași casă, pe perioada recuperării ei. Pot să-i plătesc cel mai scump spital, sau câțiva medici care să stea cu ea în perioada asta, la ea acasă. Deși, un picior rupt nu e cea mai gravă situație. Nu pot să pricep de ce mama a insistat ca ea să rămână aici.

       — Nu fi neobrăzat! Musafirilor trebuie să le faci pe plac. Iar mielul îți place, așa că lasă ifosele de mironosiță și pregătește-te de cină, turuie Rosario, nemulțumită de atitudinea mea.

       Mă ridic nervos de pe scaun, niciodată nu m-a tratat cu delicatețe, a știut mereu să se impună, dar acum a întrecut măsura. O respect pentru tot ce a făcut pentru mine, însă nu mai sunt un copil, e casa mea, vreau și eu respect.

       Cuvinte urâte îmi joacă pe limbă însă reușesc să le rețin. În tot tumultul din mine, găsesc tăria să tac și să nu o jignesc, știu că mai târziu aș regreta dacă aș face-o.

       Trântesc scaunul și ies din bucătărie. În graba mea, dau peste Svetlana, care se sprijină într-o cârjă și aproape că o dărâm. Apuc să o prind înainte să atingă pământul, o pun pe canapeaua din sufragerie și ies nervos, trântind ușa în urma mea.

***
Mulțumesc pentru ochișori. Dacă-ți place, nu uita de steluțe.