Punct. Și de la capăt - Vol II (finalizat)

Capitolul XX

       — Juan Luis, spun la unison mama și Svetlana când dau cu ochii de mine.

       Îmi simt urechile țiuind, inima intrată în aritmie, palmele transpirând, corpul cuprins de spasme. Încerc să mă calmez, să înțeleg ce am auzit sau  mai degrabă, să mă conving că ceea ce am auzit nu e corect.

       Svetlana nu are nici o treabă cu Aylin.

       Svetlana nu i-a făcut nimic rău lui Aylin.

       Nu se cunoșteau. Nu au avut nici o interacțiune.

       Dacă ar fi cunoscut-o, mi-ar fi spus. Nu-mi ascundea așa ceva.

       Totul este o confuzie. Se va clarifica.

       Aylin nu mai e.

       Svetlana mă privește îngrijorată.

       Mama vrea să îmi vorbească, dar o opresc. Nu înțeleg nimic. Am nevoie de explicații ca de aer. Aer care îmi lipsește acum. Dar renunț la el, vreau doar să aflu cum am intrat în coșmarul ăsta.

       — Poți, te rog, să ne lași singuri?

       — Dar, Juan...

       — Mamă, te rog!

       Se resemnează, își ia poșeta care era aruncată undeva pe pat și se îndreaptă spre ieșire.

       — Dacă pățește ceva copilul meu, îți jur că te omor cu mâinile mele, îi spune cu ură Svetlanei înainte de a trânti ușa în urma ei.

       Suntem singuri. Îi privesc ochii plini de lacrimi și îmi repet faptul că nu poate fi rea.

       Totul are o explicație logică, pe care după ce o voi primi, o voi lua de mână și vom merge în dormitor unde vom face dragoste. Da, acesta este planul. Așa va fi!

       — Svetlana, vreau doar să-mi spui că nimic din ce am auzit nu e adevărat, te implor! Spune-mi că nu o cunoșteai pe Aylin... Că mama te confundă cu cineva. Spune-mi că nu mă minți de când te-am cunoscut.

       Apleacă privirea, iar speranțele mele devin din ce în ce mai mici. Nu poate fi adevărat.

       — Îmi pare rău...

       — Nu! Nu-ți cere scuze, nu vreau să ai pentru ce să-ți ceri scuze!

       — Aylin..., îi rostește numele și e suficient pentru a rămâne și fără puținul aer pe care îl mai aveam. Aylin a fost pacienta mea.

       — Nu înțeleg, recunosc și mă așez pe fotoliul care e lângă mine. Inspir profund și-mi fac curaj pentru ceea ce urmează. Explica-mi.

       Se așeză la rândul ei pe canapea și cu glasul stins, începe să-mi povestească.

        — Când am ajuns aici, în căutare de un nou început, am ales facultatea de psihologie. Aveam un profesor care mă aprecia, îmi spunea mereu că voi deveni un mare psiholog, în mare parte pentru că eram foarte empatică cu toți cei din jurul meu. El pe lângă orele de la facultate, avea un cabinet, unde mergea Aylin de mulți ani, de când era un copil și își pierduse tatăl. Suferea de teama de abandon și perioade de depresie. Sub supravegherea profesorului a învățat să-și gestioneze sentimentele. Când am cunoscut-o eu, la finele facultății totul părea sub control. Domnul profesor a ieșit la pensie, așa că a fost ideea lui ca eu să preiau cazul ei. Nu era greu, am plăcut-o de la început și în scurt timp am devenit mai mult prietene decât psiholog și pacient.

       Face o pauză și mă privește cercetător, încercând să-și dea seama dacă mai sunt prezent, dacă urmăresc ceea ce îmi povestește sau am căzut la rândul meu în depresie și nu-mi mai doresc decât să plec alături de Aylin.

       — Continuă, îi confirm că sunt aici.

       — Ne vedeam câte o oră pe săptămână, în care îmi povestea cum mai merge viața ei. Uneori îi dădeam sfaturi pentru a o ajuta să treacă peste unele probleme, dar nimic major. Asta până te-a întâlnit pe tine.

       Fac ochii mari, mai mult ca niciodată înțeleg că a fost vina mea. Toată relația noastră a fost prea mult pentru ea. Iar reacția mea atunci, Doamne... dacă aș fi știut...

       Îmi dă câteva momente, sunt convins că poate să citească pe chipul meu tot ce gândesc.

       — A fost fericită Juan, niciodată nu am văzut-o așa. Momentele cu tine au însemnat totul pentru ea. Nu înțelegea de ce ai ales-o pe ea, dar eu știam. Am încercat să-i explic că are toate calitățile din lume, că ești norocos să o ai.

       — Chiar am fost, dar nu am știut să o apreciez, spun mai mult pentru mine.

       — Ba da! Nu te îndoi de tine, ai fost un iubit minunat.

       — Perfect chiar, am făcut-o curvă când era virgină, am dat-o afară din casă și am îndemnat-o să își ia viața. O comoară am fost.

       — A fost o ceartă, relațiile nu sunt perfecte, oamenii nu sunt perfecți, nu a fost vina ta, a fost a mea...

       — A ta? întreb surprins.

       — După ce s-a întâmplat noaptea cu Zeheb, mi-a povestit totul. Am rugat-o să meargă la un ginecolog pentru un control, însă nu a vrut, nu am reușit să o conving. Nici nu am insistat, voiam să nu pierd încrederea ei. Am sfătuit-o de multe ori să-ți spună adevărul, dar nici asta nu a vrut, îi era frică de reacția ta. Era convinsă că dacă afli adevărul o părăsești.

       — A avut dreptate...

       — În noaptea în care ai aflat, mi-a scris un mesaj în care mă ruga să o sun pentru că are nevoie să vorbim. Nu am auzit telefonul, participasem la un simpozion unde am băut câteva pahare de șampanie și după ce am ajuns acasă am adormit. Nu am mai auzit nimic...

       — Ce puteai face oricum?

       — Puteam să o chem la mine... Puteam să vorbim, să îi ofer o altă perspectivă, dar când a avut cea mai mare nevoie de mine, eu dormeam! spune revoltată. Puteam să văd că nu e bine, înainte... Știam că un episod ca cel cu Zeheb poate avea repercusiuni, însă nu am văzut, am ales prietenia în detrimentul profesionalismului și am pierdut-o.

       — Da... E vina ta, e vina mea, e vina lui Zeheb... E vina tuturor, dar cumva noi trăim iar ea e în pământ, rece... de atâția ani, spun resemnat și simt lacrimi care îmi curg pe obraz.

       — Îmi pare rău Juan, am vrut ca măcar în cazul tău să fac lucrurile cum trebuie, dar am greșit din nou.

       Pufnesc. La mama dracului, nu mi se arată să fiu fericit!

       — De ce nu mi-ai spus adevărul de la început? Cum ți-ai imaginat că vor continua lucrurile între noi după ce eu aflu tot? Sau plănuiai să mă minți o viață?

       Cu o mină spășită, ridică din umeri.

       — Nu știu. Adevărul credeam că îmi va tăia orice șansă de a fi alături de tine. Voiam doar câteva ședințe în care să-ți arăt că poți să trăiești în continuare, în afara casei tale unde te izolaseși. Nu plănuiam să mă îndrăgostesc, Juan!

       Zâmbesc trist. Îmi plânge sufletul.

       — Îți mulțumesc. Nu vreau să te judec, însă, vreau să înțelegi că orice a fost între noi s-a terminat. Voi pleca, nu știu unde, dar aici nu mai pot rămâne. Să nu-mi scrii, să nu suni, să nu mă cauți. Imaginează-ți că sunt mort, așa, ca Aylin.

       Încă două capitole, apoi epilogul și gata povestea. Nu mă urâți. Promit că va fi bine!
       Pup. ❤️