Punct. Și de la capăt - Vol II (finalizat)

Capitolul IV

       Dau cu piciorul în coșul de gunoi aflat în colțul sălii de așteptare. Un zgomot metalic umple încăperea. Doze goale de suc și șervețele se împrăștie pe podea.

       — Vă rog să vă calmați, aud o voce domoală în spatele meu.

       Mă întorc nervos, pregătit de scandal. Aștept de mai bine de o oră și nimeni nu vine să îmi spună nimic. Răbdarea mea a ajuns de mult la limită și mai am puțin până iau pe cineva la bătaie.

       După ce am cules-o de pe jos, văzând că nu reacționează deloc, am decis să nu mai aștept salvarea, am călcat accelerația la maximum și am ajuns în timp record la spital. Iar acum stau și-mi fac milioane de reproșuri, știu că nesăbuința mea a pus-o în primă fază în pericol. Nici faptul că am dus-o pe cal inconștientă și apoi cu mașina fără să mă gândesc la cum o poate afecta viteza cu care conduc, nu-mi dau vreo siguranță sau consolare.

       Vreau doar să apară nenorocitul de medic, să-mi spună că e totul în regulă, apoi să nu o mai văd vreodată.

       Pagubă mică ce e.

       — Mă calmez pe dracu... apuc să spun înainte să dau cu ochii de Catherine.

       Mi se înmoaie picioarele, de la înmormântare nu am mai văzut-o. Nu știu dacă mă consideră vinovat pentru Aylin, dar dacă o face, îi dau dreptate. Știu și eu că am greșit, știu că practic sunt la fel de vinovat ca și cum aș fi împins-o eu de pe acea stâncă.

       — Juan Luis? întreabă uimită când mă recunoaște.

       — Catherine... îmi pare rău... spun cu ochii în pământ.

       Nu știu nici eu dacă îmi cer scuze pentru mizeria pe care am făcut-o aici sau pentru ceea ce i-am făcut fiicei ei, acum cinci ani.

       Se apropie și-mi pune o mână pe umăr, consolator. Îmi caută privirea, pe care încerc cu disperare să o ascund. Când, într-un final cedez, nu văd vreo urmă de acuză în ochii ciocolatii. Pare să mă compătimescă, nicidecum să mă învinuiescă de ceva.

       Dubios, mă așteptam la tunete și fulgere în ochii ei, dar văd doar soare.

       — E în ordine, va veni cineva să curețe. De ce ești aici? S-a întâmplat ceva?

       Oftez din tot sufletul, ca și cum așa aș încerca să-mi iau toată apăsarea de pe el, să dau răul la o parte și să-mi umplu plămânii cu aerul foarte necesar.

       — Terapeuta mea, spun după o pauză de gândire, evit să folosesc termenul de psiholog, în mintea mea pgiholog este egal cu nebun și încă nu sunt dispus să accept că sunt nebun, a căzut de pe cal, am adus-o aici inconștientă și nimeni nu-mi mai spune nimic.

       — Dacă-mi spui numele ei, merg să văd ce pot afla.

       — Svetlana... apuc să spun dar sunt întrerupt de un medic care tocmai intră în sală.

       — Cine e însoțitorul Svetlanei Smirnov?

       — Eu, răspund mai nerăbdător de a afla cum e, decât mi-aș fi imaginat că pot fi.

       — Domnule, face o pauză, oferindu-mi ocazia să mă prezint.

       — Londono Arias, completez.

       — Domnule Londono Arias, doamna Smirnov a suferit un traumatism cranio-cerebral. I-am făcut un CT, totul pare în regulă. De asemenea, are fractură de femur. O vom ține douăzeci și patru de ore sub observație, pentru a fi siguri că nu survine vreo complicație.

       — Pot să o văd?

       — Sigur, este în salonul 257, dar să nu stați prea mult, are nevoie de odihnă. Catherine, poți să mă însoțești? spune mutându-și atenția spre femeia blândă, care deși ar trebui să mă urască, încerca să mă ajute.

       — Ești bine? mă întreabă înainte să plece.

       Îi fac semn cu capul în semn de da, îngân un mulțumesc și plec spre salonul unde se află mica problemă care nu pare că vrea să plece de pe capul meu.

       Deschid ușa salonului și imaginea ei, mică și plăpândă în acel pat mare îmi face inima să mi se strângă. Doarme, așa că pășesc cu grijă și mă așez pe scaunul care e amplasat lângă pat.

       Mă bucur că e bine, dar nu-mi pot scoate din cap ideea că, din nou, e vina mea. Dacă nu eram peste măsură de căpos, acceptam să vorbim, nu o luam de nebun la galop și ea nu era în spital. Aparent animalele sunt singurele care nu au de suferit în compania mea. Oamenii, mai devreme sau mai târziu vor ajunge în pericol datorită mie.

       Știu că e un gest mârșav, dar sunt dispus să trăiesc cu asta, așa că mă ridic și dau să plec. Cred că e cel mai indicat, atât pentru ea cât și pentru mine. Nu am nevoie să fiu înconjurat de oameni pentru care să-mi fac griji.

       — Sper că pleci să-mi aduci un pahar cu apă, îi aud glasul stins, când apăs pe clanță.

       — Unde altundeva aș putea merge? întreb aruncându-i o privire peste umăr.

       O jumătate de zâmbet afișat pe fața ei palidă și plină de pistrui, mă determină să mă întorc și să pășesc spre patul ei. Aș vrea să îi spun că-mi pare rău pentru ce a pățit, că-mi asum partea de vină. Aș vrea să fiu tare și să-i ofer discuția pentru care a fost dispusă să își rupă picioarele și gâtul. Dar, din nou, dau dovadă de lașitate.

       — Mai ai nevoie de ceva în afară de apă? o întreb în schimb.

       — Nu, atât doar.

       Încuviințez cu capul și merg să-i aduc lichidul după care tânjește. Mintea îmi spune să plec de tot.

       — Am nevoie doar să fii bine.

       Pot să jur că am auzit-o șoptind în urma mea.

       — Poftim? întreb cu o încruntătură care aproape că îmi unește sprâncenele.

       — Apă! spune apăsat și-mi inducă ușa.

       Sigur îmi joacă mintea feste. Refuz să mai analizez situația și merg după apă.