Punct. Și de la capăt - Vol II (finalizat)

Capitolul X

       — Aylin!!!

       Văd mașina prăbușită. Știu că e acolo. Vreau să ajung la ea, să o scot dintre fiare, să o strâng în brațe, să-i spun de o mie de ori că o iubesc. Picioarele însă nu mă ascultă, nu pot înainta. Rămân pe loc și privesc mașina distrusă din mijlocul prăpastiei.

       — Aylin! țip din nou, te rog, vino înapoi, nu-mi pasă ce ai făcut, te iubesc!

       Nici un răspuns. Inima îmi bate să-mi iasă din piept, corpul îmi rămâne imobilizat. Mintea îmi spune să renunț. Sufletul îmi zbiară, iar și iar.

       — Aylin! Aylin!

       — Juan Luis! Trezește-te, e doar un vis, aud în timp ce niște mâini mici și calde încearcă să mă zguduie.

       Iau contact cu realitatea și înțeleg că da, a fost un vis. Același vis, dictat de vină și regret. Sunt ud tot, respirația precipitată și inima care își continuă galopul încearcă să mă convingă că a fost real. Amintirile îmi vor mânca sufletul și îmi vor ucide conștiința.

       — Ești în regulă? mă întreabă Svetlana, cea care m-a trezit de altfel, după ce vede că m-am calmat puțin.

       — Da... a fost doar un vis.

       Zâmbește trist, cu compasiune. Își trece degetele peste obrazul meu, acoperit de transpirație rece, și oftează. Poate instinctul îi dictează că ar trebui să mă ajute. Sau poate chiar îi pasă.

       — Mă bucur că ești bine, noapte bună.

       O văd că vrea să plece, dar o opresc. Mâna mea acționează din voință proprie și o prinde de încheietură înainte de a apuca să se ridice. Mă privește uimită. La fel sunt și eu, dar nu cred că vreau să rămân singur acum. Vreau să mai stea puțin.

       Nu spune nimic, însă se așează mai comod pe marginea patului. Îi fac loc și o invit, din priviri, să se întindă. Are o clipă de ezitare dar face întocmai. Stă cu spatele la mine, lipită de marginea patului. Îmi trec o mână pe după ea și o lipesc de mine. Trupul firav se mulează pe al meu și mă simt cuprins de liniște.

       E prima dată după cinci ani când îngădui cuiva să doarmă cu mine, dar e plăcut. Aveam nevoie de asta.

~~~~~~~~~~

       Razele soarelui trec prin fereastra, care a rămas aseară fără draperiile trase. În mod normal aș fi deranjat de asta, însă acum mă simt neobișnuit de odihnit.

       Deschid ochii și o văd pe Svetlana dormind nederanjată de lumină. Un zâmbet îmi acaparează chipul. E îmbrăcată cu o pijama cu bufnițe, roz. O contradicție pe picioare e această femeie. Ziua se îmbracă ca un bărbat, iar noaptea ca un copil de șase ani.

       Oare când e femeie?

       Da... Știu... Când mă sărută. Când îi simt formele delicate în brațele mele.

       Îmi alung din minte gândurile astea și mă ridic leneș din pat. Un duș rapid mă trezește de-a binelea. Ies din baie doar în boxeri. Obișnuit să fiu singur în cameră, nu mi-am luat alte haine de schimb.

       Dar, aparent, nu e o problemă. Blonda își continuă somnul. Îmbrac o pereche de pantaloni scurți și un tricou și merg în bucătărie pentru o cafea. Decid să o las să doarmă în continuare.

       Mai multă cafea pentru mine.

       — Bună dimineața! o salut jovial pe Rosario și-i depun un sărut pe obraz.