Punct. Și de la capăt - Vol II (finalizat)

Capitolul VII

       Stau în fotoliu și trag fum după fum. E incredibil, am acceptat să ajut copila asta, iar acum, în loc să fie recunoscătoare, se plânge că sunt prea bătrân.

       — Diego, dar crezi că e necesar? Știi, eu am un iubit deja...

       — Aimee, atâta timp cât iubitul ăsta al tău nu poate face nimic pentru cariera ta, nu mă interesează de existența lui, replică sec prietenul meu.

       — Dar...

       — Gata! mă răstesc la ea.

       Se oprește din vorbit și cu niște ochi de căprioară mă privește speriată.

       Deja simt că o iau razna. Mă ridic și-mi mai pun un pahar de whisky. Dacă tot sunt nevoit să o ascult cum vorbește cu repulsie de o posibilă relație, care oricum va fi doar de ochii lumii, dar nu a ascultat până la capăt, a preferat să înceapă cu nemulțumirile, măcar să fiu puțin anesteziat. Asta să-mi fie învățătură de minte, nu mai ajut pe nimeni vreodată.

       — Păpușă, înțeleg că ești nouă în domeniu și nu prea dorită, simt nevoia să o jignesc și eu, nu-mi face cinste dar prea a dat cu mine de pământ, asocierea cu mine îți va face publicitate, iar asta te va aduce în atenția publicului. Va fi o relație strict pentru ochii oamenilor, nu e nevoie să fim nici măcar prieteni, nu ești genul meu, deci nici o problemă, fac asta doar pentru Diego, închei discursul asigurându-o că nu îmi doresc nimic de la ea.

       Nu și-a luat privirea de la mine nici o secundă, a continuat să mă privească mândră chiar dacă am făcut eforturi să-i lovesc orgoliul. Dar la final, înainte de a deschide gura pentru, presupun, un alt protest am putut să observ lacrimi jucând în ochii ei.

       — Mulțumesc, spune într-un final, cu capul plecat după ce am văzut o mie de alte răspunsuri trecând prin mintea ei.

~~~~~~~~~~

       Plătesc taxiul și mă îndrept spre casă. Am băut cam mult în biroul lui Diego așa că am decis că nu e prudent să conduc. Nu știu de ce încerc să-mi protejez viața, nu e ca și cum ar fi o mare pierdere, dar o fac. Am lăsat mașina în oraș, rămânând stabilit ca mâine să merg după ea, oricum avem de stabilit detaliile "relației". Să fiu al naibii dacă nu mi-am pierdut farmecul, fetele cădeau leșinate la picioarele mele, acum mă privesc ca pe un bunicuț.

       Mi se împleticesc picioarele și poziția verticală e greu de ținut, dar ajung cumva în casă. Dau peste măsuța de lângă ușă și lampa de pe ea cade, sfărâmandu-se cu un zgomot puternic. Rosario vine într-un suflet să vadă ce s-a întâmplat.

       — Juan Luis! exclamă nemulțumită de isprava mea, dar cred că mai tare decât mizeria făcută, o deranjează să mă vadă așa.

       — Sshhh! Nu mă certa acum că oricum nu-mi voi aminti , o faci mâine, da? întreb împăciuitor.

       Oftează și renunță la predică. Iese din sufragerie și-mi imaginez că merge după mătură pentru a aduna cioburile. Profit de absența ei și pornesc spre camera mea. Am nevoie de un somn bun.

       Dar cum cu norocul stau foarte prost, pe hol dau peste Svetlana. E sprijinită într-o cârjă pentru a-și proteja piciorul rupt. Înaintează șchiopătând spre mine. Vreau să o ignor, trec pe lângă ea, însă are alte planuri.

       — Dacă vrei să plec, spune-mi. Nu-mi place să deranjez. De fapt nici nu voiam să vin, mama ta a insistat, spunându-mi că te simți prost pentru ce s-a întâmplat și vrei să mă ajuți în perioada de recuperare.

       Doamne, mama e incredibilă! Iar fetița asta e o proastă dacă a crezut-o. Atâta simț nu are încât să înțeleagă că nu o vreau în preajma mea?

       — Mi-e indiferent ce faci, poți să pleci sau să rămâi, încearcă doar să nu-mi stai în cale.

       — Știi, ai putea să te comporți ca un om, ai fost crescut să fii politicos.

       Mă întorc spre ea și mai am puțin și o plesnesc. Niciodată nu am lovit o femeie, însă mult nu mai am.

       — De unde știi tu cum am fost eu crescut? Ce știi tu despre mine? Te ții de capul meu pentru că mama te plătește pentru asta!

       Știu că am dreptate, toată situația este provocată de mama, și deși are intenții bune, a greșit de data asta. Nu am nevoie de psiholog, ci doar de liniște.

       — Mă țin de capul tău, spune apăsând pe fiecare cuvânt, pentru că văd un om trist care are nevoie de ajutor. Dar ești încăpățânat ca un catâr și nu vezi când oamenii sunt alături de tine!

       Îmi place. E prima dată când o văd pierzându-și cumpătul și calmul enervant. Focul din privirea ei e ceva nou. Se pare că nu e doar un copil ascuns în haine bărbătești, e o femeie. Ochii căprui au căpătat nuanțe de negru, iar chipul palid și pistruiat, o tentă roșiatică.

       — Tu nu ești capabilă să te ajuți pe tine, spun apropiindu-mă amenințător de ea, ce te face să crezi că poți ajuta pe altcineva?

       — Nu cred, spune încet, știu că pot să o fac, trebuie doar să mă lași.

       Între noi mai sunt abia câțiva centimetrii, îi prind bărbia între două degete și îi ridic capul pentru a o privi în ochi.

       — N-am nevoie și chiar dacă aș avea tu, cu siguranță, nu ai fi tu persoana căreia să-i cer ajutorul! continui să o enervez și savurez fiecare respirație precipitată, care îmi arată că fierbe de nervi.

       — Ești un nesimțit, ticălos, neanderthal! Nici nu știu de ce am încercat să văd altceva în tine. Meriți să rămâi singur!

       Furia și pasiunea cu care mă jignește îmi aprinde fiecare simț. Trec o mână pe după capul ei și o trag spre mine. Îmi izbesc buzele de ale ei. Încearcă să se desprindă din sărut dar nu o las, mai mult decât atât, îmi fac loc printre buzele întredeschise, și-i invadez gura. Îi explorez fiecare colțișor și-n scurt timp observ că a renunțat la încercarea de a se opune și mi-a acceptat sărutul, răspunzând timid asaltului meu.

       Renunță la cârjă și-și petrece mâinile pe după gâtul meu, lipindu-și corpul de mine.

       Poate, totuși, nu sunt atât de indezirabil.