Punct. Și de la capăt - Vol II (finalizat)

Capitolul XXI

Perspectiva Svetlanei

Trei zile

       — Urăsc telefoanele, cred că am sunat de un milion de ori, nu-mi răspunde.

        — Scumpa mea, poate ar trebui să-i oferi un timp, se liniștește și revine la tine.

       — Catherine, nu mai pot, are nevoie de cineva, nu vreau să-l las singur..., spun cu lacrimi în ochi.

       Îmi vorbește frumos, mult mai frumos decât cred că merit. Nu m-a acuzat nici o clipă de ceea ce s-a întâmplat cu fiica ei, iar acum, când sunt disperată să aflu unde e Juan, e alături de mine. E un om minunat.

       — Am să încerc să vorbesc din nou cu Marlli, doar că mă evită de când a aflat despre tine, îmi spune împăciuitor.

       Mă afund în canapea și sun din nou, după câteva apeluri primind același răspuns "Abonatul... ". Urăsc vocea aceea, dar am o speranță, atâta timp cât telefonul funcționează, trebuie să fie bine și el.

Două săptămâni

       — Domnule Londono, vă rog, sunt disperată! Vreau doar să știu că este bine! Nu cer altceva, decât confirmarea că nu a pățit ceva.

       Sunt în biroul tatălui lui Juan Luis, implorând un gram de simpatie și bunăvoință. Cineva din familie trebuie să cedeze și să-mi spună ceva despre el. M-am convins că mama lui nu va vorbi vreodată cu mine, însă tatăl lui pare mai înțelegător.

       — Uite, pari fată bună, nu știu de ce te urăște așa nevastă-mea. Nu cred că ești vinovată pentru nimic, sau mai degrabă nu cred că ai făcut nimic din rea-voință, așa că pot să-ți spun doar atât, ia-ți gândul de la el, a plecat din țară, e bine... însă e departe.

       — Sunteți sigur că e bine? întreb încercând să mă conving că e așa.

       — Cât de bine poate fi în condițiile date, însă e puternic, am încredere că va trece peste tot, spune și se apropie de mine. Îmi pune o mână pe umăr, în semn de îmbărbătare, dar parfumul lui mult prea puternic îmi provoacă greață. Mă abțin cu greu să nu vomit.

Două luni

       — Felicitări! Ești însărcinată, spune doctorița foarte drăguță care după ecograf pare mai încântată decât mine.

       — Mulțumesc, spun și-mi dau seama că sunt singură.

       Nu pot să mă bucur de acest moment cu bărbatul pe care îl iubesc. Dar măcar voi avea mereu o bucățică din el, un suflet care a rezultat din momentul nostru cel mai fericit.

Cinci luni

       — Veștile nu sunt bune, spune precaut detectivul pe care l-am angajat pentru a afla detalii despre Juan.

       Nu am putut să renunț, am încercat, însă tot ce simt pentru el e mai presus de rațiune. Burta care îmi crește pe zi ce trece, mă îndeamnă să nu mă dau bătută. Dacă îl găsesc doar pentru a-i spune că urmează să avem o fetiță, tot va fi un câștig. Poate eu nu merit să fiu alături de el, dar copilul meu, merită, cu siguranță, un tată.

       — Ascult, îi cer să-mi spună ce a aflat, indiferent dacă e bine sau rău.

       — A fost în Europa în perioada asta, cea mai mare parte a timpului petrecând-o în Amsterdam, dar...

       — Dar ce?

       — S-a refugiat în alcool și mai rău decât atât, în droguri. Are făcut dosar pentru conducere sub influență de stupefiante și un accident provocat, având alcoolemie 0.7 în aerul expirat, îmi relatează sec, iar în gândul meu nu e decât faptul că a ajuns la asta din cauza mea. Am vrut să-l ajut, dar l-am distrus.

       — Ați mai aflat și altceva? întreb fiind sigură că alte vești rele mă vor dărâma. Cu toate astea trebuie să aflu, nu pot trăi în ignoranță.

       — Tatăl lui e acolo acum, încearcă să-l readucă în țară.

       Am o speranță, dacă revine, pot vorbi cu el. Dacă este aici, îl pot contacta, va afla că urmează să aibă un copil, va fi bine.

Opt luni

       — Mamă, a revenit de mai bine de o lună și încă nu am putut să vorbesc cu el. Cum fac să iau legătura cu el? o întreb plângând pe mama, care a decis să vină la mine.

       Este de câteva zile aici și simt pentru prima dată, după mult timp că nu mai sunt singură. Am un umăr pe care pot să plâng, ceea ce fac zi de zi, poate sunt și hormonii, am un sprijin, dar lipsa lui nu o poate suplini nimeni.

       Micuța mea urmează să vină pe lume, iar eu nu am putut să dau de tatăl ei pentru a-i spune despre ea. Am petrecut perioada de sarcină, suferind, în loc să mă bucur pentru darul pe care l-am primit.

Nouă luni

       — Tocmai am fost anunțată că a fost internat de urgență în stare gravă, spune precipitat Catherine, când răspund la telefon.

       — Ce s-a întâmplat? întreb cuprinsă de panicată.

       — Nu știu mai multe, merg acum acolo și te anunț.

       — Vin și eu! mai apuc să spun înainte de a închide telefonul.

       O contracție îmi întărește burta și mă determină să scap un strigăt. Mama vine alarmată pentru a vedea ce s-a întâmplat.

       — Juan Luis e la spital, e rău..., spun și mă las pradă lacrimilor.

       — Iubita mea, tocmai ți s-a rupt apa, spune privind la balta care s-a format la picioarele mele.