Punct. Și de la capăt - Vol II (finalizat)

Capitolul III

       Nimic pe lume nu e mai relaxant decât să-l țesal și îngrijesc pe Hercules. Poate doar să îl călăresc, dar acum are nevoie de răsfăț așa că are toată atenția mea.

       Bonnie și Clyde, cățeii mei frumoși, se învârt în jurul nostru, cerșind timp de joacă.

       — Voi m-ați avut dimineață, nu fiți egoiști, le spun cu drag.

       Animalele astea sunt cei mai buni prieteni ai mei, știu că în ei pot să-mi încredințez și viața. Cred că fără ajutorul lor, mă lăsăm cu totul cuprins de depresie și renunțam la tot, dar fiecare moment în care sunt în preajma lor, mă învață că există ceva mai presus de mârșăvia oamenilor. Că iubirea lor e pură și necondiționată.

       Îmi continui tacticos treaba când o aud pe Rosario, bătrâna mea doică, singura pe care o mai accept prin casă de altfel, că mă strigă din ușa bucătăriei.

       — Juan Luis, te caută o domniță, să-i spun că ești acasă?

       Respir adânc și râd în sinea mea. La cum a țipat, cred că persoana care mă așteaptă ar trebui să fie surdă să nu o fi auzit. Rosario e cea mai bună persoană pe care o cunosc și o ador, dar nu e deloc subtilă. Nici naivă nu e, ceea ce mă face să cred că felul în care a anunțat vizita e tocmai pentru a nu-mi oferi ocazia să o refuz.

       Dar dacă aș face o aroganță și aș spune că nu sunt?

       — Spune-i că sunt plecat și nu știi când mă întorc, țip la rândul meu.

       O văd că rămâne o clipă cu gura căscată, nu cred că se aștepta să primească răspunsul ăsta. O mare parte din educația pe care am primit-o este de la ea și mereu m-a învățat să fiu politicos, deci acum mă comport total contrar a tot ce mi-a insuflat ea.

       — Ești sigur? întreabă mai încet, în timp ce se apropie de mine.

       Îi văd chipul cuprins de o ușoară dezamăgire. O iau în brațe când ajunge lângă mine și resemnat, accept să primesc vizitatorul nepoftit.

       Nu am însă de gând să îmi întrerup activitatea, așa că, dacă dorește va fi nevoită să vină aici.

       În scurt timp după ce doica e plecat, fericită că a ieșit cum a dorit ea, văd un cap blond, pe un trup firav, îmbrăcat, din nou, bărbătește.

       Svetlana.

       — Bună, spune cu jumătate de gură când ajunge lângă mine.

       — Nu te așteptam, răspund fără să o privesc.

       — Eu, în schimb, te-am așteptat pe tine. Și cum nu-mi plac oamenii care nu își achită datoriile, am venit să fac din tine un om cinstit, turuie oarecum revoltată.

       Ce a fumat? Care e problema ei?

       — Poftim? întreb nedumerit și îmi mut privirea asupra ei.

       E comică, un ghem de om cu mâinile în șold și cu gura mare. Un zâmbet ivit de nicăieri îmi ridică colțurile gurii.

       — Ai pierdut, deci trebuia să ne vedem încă de două ori. Așa memorie scurtă ai?

       — Da, dar azi? întreb din nou, ofuscat că tocmai m-a făcut prost... sau doar uituc?

       — E miercuri, au trecut două săptămâni, deci da, azi! Pentru că săptămâna trecută oricum ai ratat-o.

       — Uite ce e, spun cu maxilarul încleștat, data viitoare când mai inventezi jocuri, fă bine și spune-mi toate regulile.

       O văd cum se relaxează, un zâmbet îi fură încordarea de pe chip. Se apropie de Hercules și-l mângâie ușor pe coamă.

       Pare să-i placă trădătorului.

       — Bine, data viitoare voi avea mai multă grijă, spune pe un ton cald.

       La naiba. M-a jucat cum a vrut. De ce mă face mereu să-i promit alte întrevederi. O subestimez de fiecare dată, dar cum aș putea să țin garda sus când e doar un copil ciudat.

       Atât că nu e copil, e o femeie în toată regula, care deși nu pare, e vicleană. Fața inocentă e o acoperire.

       — Și ce facem acum?

       — Ce ai vrea să facem?

       — Aș vrea să pleci, dar am senzația că nu îmi vei îndeplini dorința, deci spune-mi tu, ce facem?

       — Aș vrea să vorbim, dar am senzația că nu îmi vei îndeplini dorința, îmi întoarce răspunsul.

       Îmi unesc sprâncenele într-o încruntare urâtă, e cel mai enervant minion pe care l-am întâlnit.

       — Așa că, își continuă ideea ignorând privirea mea de gheață, ce ar fi să călărim?

       Îmi trec câteva răspunsuri nu prea frumoase prin cap, le dau la o parte. Apoi îmi dau seama că nu e cea mai proastă idee pe care o putea avea. Oricum, decât să îmi etalez sufletul în fața ei, prefer oricând să îmi arăt talentul de jocheu.

       — Bine, tu o iei pe Sky, îi arăt o iapă albă, cu coama neagră.

       E cea mai mândră și nărăvașă, cred că va fi o lecție bună pentru doamna psiholog, să înțeleagă că nu e bine să intri cu forța în sufletul omului.

       Îi pregătesc pe Hercules pentru mine și pe Sky pentru ea, urcă, spre surprinderea mea, fără ajutor. Pornim la pas. Domeniul e mare așa că îi dau câteva minute să se obișnuiască cu Sky.

       — Cum ai fost în ultimul timp? mă întreabă forțându-și norocul.

       Credeam că am ieșit să călărim tocmai pentru a nu vorbi.

       — Totul a fost minunat, răspund ironic și îl lovesc ușor pe Hercules pentru a mări pasul.

       În scurt timp suntem în galop și sunt mândru că am lăsat-o în urmă. Atât doar, că observ, privind spre stânga mea, că e lângă mine. Se ține bine în șa, iar Sky e complet docilă sub îndrumarea ei.

       Altă trădătoare.

       Contini galopul prin iarba înaltă, când observ un șarpe. Îl îndrum pe Hercules departe de el, dar ea nu îl vede și merge tot înainte.

       În următoarea clipă o văd pe Sky ridicată în două picioare, iar pe Svetlana căzută jos. Pare inconștientă, iar din tâmpla dreaptă îi curge sânge.

       Descalec și fug la ea. Șarpele nu mai e, dar nici Sky.

       — Svetlana! o strig în timp ce îi pun două degete pe gât pentru a verifica dacă are puls.