Punct. Și de la capăt - Vol II (finalizat)

Capitolul XVIII

       Mă trezesc înaintea ei, noaptea a fost lungă și păpușa de lângă mine e obosită. O privesc un timp și mă gândesc ce o fi fost în mintea mea când insistam să îi neg frumusețea. Nu multe femei am văzut care să fie la fel de atrăgătoare dimineața cum au fost seara înainte de culcare. Acum pare chiar mai captivantă, poate pentru că știu că este a mea.

       Am mai avut o dimineață în care m-am trezit alături de ea, dar acum totul e diferit.

       Decid să o las să doarmă și cobor în bucătărie unde sunt întâmpinat de Rosario.

       — Ce s-a întâmplat aici? mă întreabă de cum intru.

       — Nimic...

       — Erau toate întoarse, nu ai pregătit ceea ce ți-am lăsat?

       — Chiar aveai încredere că pot eu face asta? spun și o privesc cu interes. Poate aflu ce a gândit când mi-a propus asta.

       — Nu, spune scurt și rămân uimit.

       — Păi și atunci?

       — Credeam că se va oferi ea să te ajute și așa veți avea ocazia să vă apropiați. Nu știu de ce nu îi dai o șansă, e fată bună și cred că te place. Deși da... Nu-mi văd locul amenințat, nu pare că se pricepe la gătit, mai spune și oftează.

       Izbucnesc în râs, cât de departe a gândit, era un plan pus la punct în detaliu. Rosario a mea, mereu încercând să-mi ofere tot, chiar și o iubită.

       — Nu, niciodată locul tău nu va fi amenințat, spun și o iau în brațe. Cât despre Svetlana, cred că se descurcă în bucătărie, doar că a intervenit altceva.

       Mă privește curioasă.

       — Mă ajuți, te rog, cu micul dejun? Dacă peste cină am sărit, vreau să i-l servesc la pat, mai spun și trag cu ochiul.

       O văd surprinsă, cu ochii mari, după care un zâmbet larg îi cuprinde fața ridată de timp. Pot citi în privirea ei faptul că se bucură pentru mine. Mă îmbrățișează strâns, după care se pune pe gătit.

       O jumătate de oră mai târziu mă întorc în cameră cu micul dejun care arată și miroase într-un mare fel. Svetlana continuă să doarmă. Las tava pe noptieră și mă așez lângă ea în pat. Încep să îi sărut obrazul, tâmplele, ochii, buzele dulci.

       Se trezește zâmbind, ceea ce îmi face inima să tresară. E superbă.

       — Neața, spune pe jumătate adormită.

       — Dimineață a fost când m-am trezit eu, bravez deși nu a trecut așa mult timp.

       — Eh, nu e vina mea că m-ai ținut trează azi noapte.

       — Nu părea să-ți fie somn, spun și o sărut din nou.

       — Simt miros de cafea? mă întreabă când întrerupem sărutul pentru o gură de aer.

       — Da, am pregătit și micul dejun, răspund mândru.

       — Sunt convinsă, spune râzând, o să-i mulțumesc lui Rosario când cobor.

       Mâncăm împreună și prezența ei mă face să mă simt acasă. Deși m-am refugiat aici ani de zile, nu cred că am fost vreodată mai relaxat aici. Alături de ea, lucrurile par mai line și mai calde.

       Profit de moment și îi explic cum stau lucrurile cu Aimee, nu vreau jocuri, a fost suficient. Vreau adevăr, liniște, încredere, stabilitate.

       — Mergi acum să vorbești cu ea? Cred că într-adevăr are nevoie de tine...

       — Nu te deranjează?

       — Nu, răspunde scurt și o cred. Are maturitatea să înțeleagă că nu prin gelozie și posesivitate se clădește o relație, ci prin încredere.

       ~~~~~~~~~

       Câteva ore mai târziu o las pe Svetlana acasă, cu promisiunea că revin la ea cât de repede pot, și mă îndrept spre casa falsei mele iubite.

       — Bună, ești mai bine? întreb când apare în ușă, deși pot să-mi dau seama că nu este, arată de parcă ar fi plâns toată noaptea.

       Dă din cap în semn negativ și-mi face loc să intru. Merg după ea până în living unde se așează pe canapea, acoperindu-se cu o pătură. Televizorul e pornit pe un canal documentar despre atacul urșilor, dacă bine văd. Draperiile sunt trase în geamuri, iar un miros destul de greu e stăpân pe încăpere.

       Merg și le dau la o parte, deschid ferestrele și las aerul proaspăt și lumina să pătrundă în cameră. O văd că vrea să protesteze, însă privirea întunecată cu care o țintuiesc o face să se abțină. Revin la canapea și mă așez lângă ea. Îmi trag sufletul și încerc să văd cum să pornesc discuția. O văd că e într-o stare delicată, nu mi-e dragă, însă mi-e milă de ea. Am pornit totul în încercarea de a o ajuta și se pare că am greșit, rău.

       — Vrei să-mi povestești ce s-a întâmplat?

       — Nu prea...

       — Dacă nu vorbești, nu am cum să te ajut.

       O lacrimă îi scapă pe obraz și întind mâna să o șterg. Urăsc să văd femeile plângând. Are un clipă în care instinctul îi spune să se retragă. Rămân uimit, parcă ziceam că mă iubește. Dar e bine, mă ajută să înțeleg situația și să găsesc rezolvarea.

       — Ești tristă pentru el sau pentru mine?

       — Pentru... tine, spune după o pauză.

       — De ce?

       — Știu că nu o să mă vezi vreodată ca pe o femeie, știu că relația noastră e un rol, dar...

       — Vrei mai mult? o ajut când văd că s-a împotmolit.

       — Da...

       — Sărută-mă, spun simplu.

       — Poftim? întreabă nedumerită.

       Cu siguranță nu se aștepta ca lucrurile să ia o astfel de turnură.

       — Dacă într-adevăr vrei mai mult, fă-o, sărută-mă! repet și aștept să-i văd reacția.

       Ezită însă nu pentru mult timp. Se apropie de mine și își lipește timid buzele de ale mele. Îi prind capul între mâini și îi răspund mult mai intens. Masez buzele ei, dezhidratate de plâns, cu forță. Îmi strecor limba printre ele și o caut pe a ei. Încep să mă joc cu ea, urmărind-o și profitând de fiecare atingere reținută. Încerc să fac acest sărut cel mai bun. Vreau să-i ofer totul, pasiune, nebunie.

       Întrebare întrebătoare, cine crede că Juan Luis a înnebunit de tot și merită o bătaie soră cu moartea? 🙃