Punct. Și de la capăt - Vol II (finalizat)

Capitolul VIII

       Soneria telefonului îmi întrerupe somnul adânc în care am căzut de cum m-am trântit în pat. Sunt exact cum am ajuns aseară acasă, îmbrăcat și încălțat, iar respirația care-mi duhnește a alcoolul de ieri, mă amețește chiar și pe mine.

       Îmi pun perna pe cap și ignor sunetul strident. Se oprește și, cu un zâmbet mulțumit, trag pilota peste mine, plănuind să-mi continui somnul. Însă liniștea e foarte scurtă, începe să sune din nou, nenorocitul.

       — Știi ce oră e?! țip nemulțumit în receptor, după ce reușesc să ajung la el și să răspund.

       — E miezul zilei, se aude un răspuns amuzat. Nu-mi spune că încă dormi.

       — Nu dormeam... mi de dereglase ceasul și nu știam cât e.

       Oh da, sunt sigur că m-a crezut. În mod normal mint mai bine, dar acum chiar sunt mahmur. O durere de cap amenință să mi-l crape, iar gâtul uscat îmi cere disperat apă.

       — Spune, Diego, continui când din partea lui nu aud decât un râs înfundat, de ce ai sunat?

       — Voiam să mă asigur că nu te-ai răzgândit și ne vedem azi.

       — Pot să mă răzgândesc? întreb cu speranță.

       — Nu! Promisiunea e promisiune!

       — Da, da. Vin mai încolo, acum am puțină treabă, spun și închid.

       Să fac un duș, pentru că pur și simplu put și să beau un pumn de analgezice până nu e nevoită Rosario să-mi adune creierii împrăștiați prin cameră, după ce capul îmi va exploda.

       Apa rece, cu care am ales să-mi fac dușul, mă trezește. Periajul dinților, făcut cu ciudă, îndepărtează mirosul care ar putea trezi morți, sau omorî oameni.

       Ies din duș și îmi șterg părul ud, care trece de umeri. Într-o zi va trebui să îl tai, nu azi însă.

       Imaginea din oglindă arată acum un om curat, dar neîngrijit. Un impuls mă face să iau aparatul de ras, pe care nici nu eram sigur dacă-l mai am și, fără să stau prea mult pe gânduri, încep să dau barba jos.

       Arăt ca un copil, nu am mai fost așa de pe vremea când eram minor. O dată cu permisiunea de a consuma alcool am început să-mi schimb și înfățișarea. Părul mic care-mi acoperea parte din față, a devenit ceva normal pentru mine. Dar ceea ce am avut în ultimii ani a fost demn de un pustnic.

       Trag o pereche de pantaloni și un tricou pe mine și merg în bucătărie, după leacuri. Mă aștept să dau peste Rosario, însă la masă nu este decât Svetlana.

       — Neața, salut fără chef. Rosario?

       — E trecut de doisprezece, deci "Neața", nu se prea potrivește. Iar Rosario e la piață.

       — Mda... mă rog, îngân și încep să caut prin dulapuri cafeaua.

       De obicei era pregătită, caldă în cafetieră, dar din câte se vede musafirul meu nepoftit o servește cu nerușinare. Îmi dau seama că habar nu am unde e nimic în casa asta și fără Rosario aș fi un om mort. Nu sunt capabil nici măcar să-mi pregătesc o cafea, penibil.

       — Ai nevoie de ajutor?

       — Nu!

       — Cum dorești, spune și se ridică de pe scaun.

       Cu o mână se sprijină în cârjă, iar în cealaltă are ceașca de cafea, cafeaua mea.

       — Îmi place noul tău look, arăți ca un om, minor, dar totuși... spune râzând înainte de a părăsi bucătăria.

       Își bate joc de mine, în casa mea. Dau cu pumnul în blatul de marmură și o durere acută îmi săgetează mâna. Un "Au, la dracu!", îmi scapă printre buze și o văd întorcându-se din drum.

       Mă privește mirată, iar eu simt că fac spume la gură. Valuri de căldură îmi cuprind trupul și oscilez între a o strânge de gât sau a-i vârî ceva în gura aceea mult prea mare pentru binele ei. Înaintez ca un taur turbat spre ea și pare speriată. Foarte bine. Să tremure în fața mea și să învețe ce e acela respect.

       — Ce... ce faci? întreabă șoptit când ajung atât de aproape încât împărțim același aer.

       — Ce crezi că fac?

       — Nu știu, spune și se dă un pas în spate.

       Înaintez la rândul meu pentru a nu mări distanța. Ciudat, dar îmi place să o am atât de aproape. Chiar și parfumul ei delicat de lăcrămioare îmi încântă simțurile. Îi studiez pistruii care îi acoperă pielea albă, observ ușorul tremur care îi cuprinde trupul firav și-mi simt toți nervii transformați în altceva, dorință, atracție.

       Pe toți sfinții, corpul meu pare să capete voință proprie și aparent o vrea pe ea. Fetița asta fără forme, îmbrăcată ca un băiat îmi aprinde fiecare celulă și o forță independentă de mine mă împinge spre ea.

       Înghit în sec, sunt pe punctul de a-mi uni buzele cu ale ei când amintirea serii trecute vine tăvălug peste mine. Îmi amintesc atingerea buzelor ei pline și catifelate, nebunia cu care mi-a răspuns, abandonul ei în brațele mele. A fost un sărut încărcat de pasiune, perfect. Și cu toate astea apropierea mea de ea, o sperie. Nu pare dornică de a repeta experiența. Nu a spus nimic și s-a comportat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

       Mi-am amintit eu, deși eram beat, ea cu siguranță nu avea cum să-l uite. Probabil regretă, de fapt, sigur o face. Ea e aici pentru a mă trata, nu pentru a-mi satisface alte nevoi.

       Realizez că a fost o greșeală pe care nu o voi mai repeta.

       — Atât voiam, spun luând ceașca de cafea din mâna ei. Data viitoare asigură-te că rămâne și pentru mine.

       Sorb cu poftă cafeaua prea dulce pentru gustul meu și ies pe terasă. Aprind o țigară și fumul înecăcios îmi încântă simțurile.

***
Mulțumesc pentru ochișori. Dacă-ți place, nu uita de steluțe.