Punct. Și de la capăt - Vol II (finalizat)

Capitolul XII

       Conduc cu viteză. Mi-a luat prea mult până să decid dacă să o opresc sau nu, așa că mi-am ratat momentul. Sunt sigur însă că pot ajunge înaintea taxiului la ea acasă.

       Aș putea profita de momentele astea și să mă gândesc ce-i voi spune când o văd, dar la o analiză amănunțită, risc să întorc mașina. Mai bine merg pe instinct.

       M-au dezamăgit pe mine vreodată deciziile luate dintr-un impuls?

       Da, mai bine nu-mi răspund la întrebarea asta.

       Pornesc radioul și acordurile melodiei "Tengo un amor", se aud încet. Melodia mea, pe care am cunoscut-o pe ea. Pe iubita mea și, în același timp, cea care m-a ucis. Inima începe să bată mult prea tare. Amintirile vin năvală peste mine. Sentimente ținute cu greu în frâu ies la suprafață.

       De ce alerg după Svetlana, când încă o iubesc pe Aylin la fel ca în prima zi?

       Iau piciorul de pe accelerație. Trag mașina în afara carosabilului și opresc. Îmi așez capul pe volan și-mi dau voie să respir. De fapt mă ajut cu îndemnuri repetate "inspiră, expiră". Pe când inima mea își revine la bătăi umane, se termină și melodia.

       Începe ceva mult mai ritmat, o melodie nouă pe care nu o cunosc. E mai bine așa.

       Îmi golesc mintea și ies din mașină. Am ajuns undeva în apropiere de faleză. Se simte aerul sărat care vine dinspre mare. Chiar și asta îmi amintește de ea. Aerul care îmi inundă corpul, mă umple de senzațiile primului sărut. Buzele catifelate, chinuite de dinții care le mușcau în mod repetat. Aroma dulce și abandonul lor.

       Nu mai pot! Nu mai merge așa! Trebuie să pun punct și să o iau de la capăt!

       ~~~~~~~~~~

       — Pot să intru? întreb când ușa se deschide.

       — Da, bineînțeles! nu mă așteptam să te văd, însă mă bucur că ai venit.

       Se dă la o parte și-mi face loc. Intru în sufragerie ca acasă, în fond eu plătesc pentru ea, deci nu am motive să mă simt altfel. Mă așez pe canapea și caut o scrumieră printre multele hârtii de pe măsuța din fața ei, vreau să-mi aprind o țigară.

       — Te servesc cu ceva? mă întreabă în timp ce se așează lângă mine și cu o mână începe să-mi desfacă încet nasturii de la cămașă.

       Îi prind mâna și o opresc.

       — O cafea, te rog.

       Se ridică și, fără să mai adauge nimic, merge în bucătărie. Profit de timpul pe care îl am și arunc o privire peste hârtiile împrăștiate. Par a fi cursuri. Nu înțeleg ce face cu ele. De asemenea, laptopul are deschis un document în Word pe care este trecut ca titlu "Lucrare de licență".

       — Poftim, o aud zicând și-mi întinde ceașca de cafea. Îmi iau privirea de la ecran și o mut asupra ei.

       — Ce sunt toate astea? întreb nedumerit.

       Un zâmbet inocent îi încolțește pe chip. Pare mică și nevinovată, diferită. Poate așa a fost mereu, doar că nu am văzut eu mai departe de dorință.

       — După cum scrie și acolo, tocmai scriam la lucrarea de licență.

       — Tu? Nu știam că ești la facultate...

       — Juan, tu nu-mi știi nici numele.

       Are dreptate, eu îi spun Ely, o fi de la Elisabeta? Eleonor? Elvira?

       Nu, nu cred că e Elvira.

       Arunc un ochi peste ecranul laptopului și zăresc un "Elaine Santos". Hm, nu m-aș fi gândit.

       — Ai trișat la faza asta, spune râzând. Da, Elaine, Ely pentru prieteni.

       — Eu îți sunt prieten?

       — Aș vrea să cred că da.

       — Ai fost Ely de la început, nu cred că-ți eram prieten atunci, spun și o văd că se schimbă la față, o paloare îi răpește bujorii din obraji.

       — Nu aveam prieteni atunci, aveam clienți. Dar ai dreptate, eram Ely și pentru ei.

       — Ai prieteni acum?

       — Am prieteni, am un loc pe care îl numesc acasă, am o facultate, am o viață. Am totul acum și asta mulțumită ție.

       Sunt din ce în ce mai nedumerit, ai zice că pe măsură ce vorbim voi înțelege mai bine, însă e pe dos.

       — Nu înțeleg, recunosc și aștept să-mi explice.

       — Când ne-am întâlnit, acum patru ani, eram un copil rămas pe drumuri. Tocmai făcusem optsprezece ani și a trebuit să plec de la orfelinatul unde am crescut. Nu avem pe nimeni, nu aveam vreo pregătire pentru ceva. Am înțeles destul de repede că sunt singurul bun pe care îl posed, așa că am decis să mă vând. Nu era plăcut, însă era mai bine decât să umblu desculță sau să dorm prin parcuri. În noaptea în care m-ai văzut la bar, eram în afara serviciului, ca să zic așa, spune și pentru prima dată de când a început să povestească un zâmbet îi ridică colțurile gurii. Eram acolo pentru a bea ceva, însă când te-ai apropiat și m-ai chemat în camera de hotel, nu am putut să te refuz. Erai trist, beat, dar atât de frumos.

       — Mă făceai și gratis? întreb râzând de remarca ei cum că aș fi arătat bine. Știu și eu în ce stare eram.

       — Da, Juan! Nu voiam banii tăi, răspunde foarte serios și răspicat și mă uimește din nou. Niciodată nu am fost cu tine pentru bani, dar ai insistat mereu să mă plătești. Mai mult decât atât, mi-ai închiriat locul ăsta și te-ai oferit să-mi acoperi toate cheltuielile pentru a nu fi nevoită să merg cu alți bărbați.

       Face o pauză, își aprinde și ea o țigară. O simt că se întristează. E prima dată când o privesc cu adevărat. Poate aduce puțin cu Aylin, însă diferențele dintre ele sunt colosale. Deși e evident că a avut o viață grea, în ochii ei se citește putere. Alegerile ei, considerate greșite de unii oameni, denotă că nu a renunțat chiar dacă viața a încercat să o pună la pământ.

       — La început am sperat la o relație cu tine, își reia povestea, am crezut că mă vei vedea așa cum te văd eu, că mă vei îndrăgi, însă după un timp, am înțeles că speranțele mele sunt deșarte. Am ales să nu mă înec în lacrimi și tristețe, ci să fac ceva cu viața mea. Am început o facultate, pe care mai am puțin și o termin, mi-am făcut prietene, am învățat să mă bucur de existența mea. Nu mai sunt prostituata pe care ai cunoscut-o, sunt o femeie respectată. Iar tu ești cel căruia trebuie să-i mulțumesc pentru asta.

       Cine ar fi crezut, în tot tumultul meu, am reușit să ajut o persoană. Am crezut că nu fac decât să profit de ea, însă mi-a arătat că lucrurile au mereu mai multe perspective, depinde cum alegi să privești.

       Am venit aici pentru a-i spune că pe viitor nu mai am nevoie de serviciile ei, iar ea mi-a oferit mai mult decât aș fi putut cere vreodată.

       O speranță. Încredere că, dacă ea a avut o viață care nu îi promitea nimic și totuși a reușit să răzbească, pot și eu.

       — Trebuie să plec acum, am ceva urgent de făcut, spun în timp ce îmi sting țigara și mă ridic. Îi depun un pupic pe obraz și mă îndrept spre ușă. Revin zilele astea cu actele de la casă, e a ta!