Punct. Și de la capăt - Vol II (finalizat)

Capitolul XXII

       — Aylin? întreb uimit când îmi văd iubita în fața ochilor.

       Iubita mea, care a murit acum mult timp, asta înseamnă... Am murit?

       Un moment de panică îmi împrietenește trupul și-mi oprește respirația. Un fior rece îmi străbate fiecare fibră, apoi îi privesc ochii și toată iubirea de care îmi era atât de dor se revarsă din ei.

       Nu contează dacă sunt mort sau viu, tot ce contează în momentul ăsta e că o văd din nou. E la fel, un înger delicat, în fața mea.

       Pășesc spre ea în dorința de a o atinge, vreau să-i simt încă o dată pielea fină. Vreau să-mi alin dorul cu mirosul ei vanilat. Să-i sărut buzele pline și să mă pierd în dulceața lor.

       — Iubitul meu, îi aud vocea divină și-mi simt ochii cum se umplu de lacrimi.

       E ireal ce mă face să simt. Cum să iubești așa? Cum poate să-mi bată inima doar în ritmul numelui ei?

       O ador.

       Nu vreau să o mai pierd vreodată.

       Îmi ridic mâna la nivelul feței ei și îi ating ușor obrazul. Mii de vibrații îmi trezesc fiecare terminație nervoasă. O întreb din priviri dacă pot să o ating? Să o îmbrățișez și sărut? Pare atât de delicată încât mi-e frică să nu o stric. Nu știu unde sunt și care sunt regulile aici, însă știu că pentru ea le-aș încălca toate.

       Se lipește de mine într-o îmbrățișate strânsă și se cuibărește la pieptul meu. Dacă sunt mort, e ciudat pentru că niciodată nu mi-am simțit inima bătând mai tare.

        Îmi încolăcesc mâinile în jurul ei și o țin strâns, mă asigur că nu o voi mai scăpa din brațele mele vreodată. Dacă e nevoie, așa rămânem pentru eternitate.

       — Mi-ai lipsit, îi șoptesc la ureche.

       O simt tremurând și-mi simt cămașa udă. Plânge, iar lacrimile ei mi s-au îmbibat în haine.

       De ce plânge? Suntem împreună acum.

       Îi ridic bărbia și îi șterg obrazul de lacrimi. Ochii ei frumoși mă privesc cu durere și regret. Vreau să o consolez dar cuvintele mi se opresc în gât, mă sabotează și nu-mi dau ocazia să-i arăt că sunt lângă ea și nu va mai suferi niciodată. Voi avea grijă de asta. Vom fi fericiți.

       — Îmi pare rău, o aud printre suspine. Îmi pare rău pentru că te-am făcut să suferi. Te iubesc și știu că și tu mă iubești, dar trebuie să mă lași să plec. Trebuie să fii fericit.

       Nu! Vom fi fericiți, dar împreună. Cum să plece? Abia am regăsit-o.

       De ce mama naibii nu pot vorbi? O apăsare puternică îmi zdrobește pieptul și-mi îneacă cuvintele.

       Se desprinde din îmbrățișarea mea și știu că urmează să mă părăsească iar. Nu pot să o las să facă asta. Cu tot efortul de care sunt capabil mă forțez și gura mea dă naștere la câteva cuvinte chinuite.

       — Te iubesc și te voi iubi pentru totdeauna. Nu mă părăsi iar, te rog...

       Zâmbește trist și-mi șterge lacrimile, care nici nu știam că îmi curg. Se ridică pe vârfuri și îmi atinge suav buzele. O atingere după care am tânjit ani, iar acum știu că o primesc ca adio. Ignor durerea din suflet și-mi iau sărutul, îi prind capul între palme și mă înfrupt din mierea buzelor ei.

       — Juan Luis, trebuie să te întorci.

       — Sunt exact unde ar trebui să fiu.

       — Nu, iubitul meu. Locul tău nu mai e lângă mine.

       — Taci, te rog. Doar sărută-mă, o implor din suflet.

       Și o face, mă sărută exact cum îmi doresc, fiecare clipă pe care am petrecut-o alături de ea, îmi revine în minte și știu că e tot ce mi-aș fi putut dori vreodată.

       O durere acută îmi izbește pieptul și mă văd nevoit să o las din brațe și să-mi duc mâinile spre inimă încercând să-mi alin durerea. O privesc cu groază, dar ea pare liniștită.

       — Trebuie să te întorci, viața ta are continuarea pe Pământ, alături de Svetlana și de copilul vostru.

       — Ce copil?! întreb șocat.

       — Doar ascultă-mă și ai încredere în mine. Avem amândoi nevoi de ei, tu pentru a-ți continua existența, meriți să te bucuri de viață. Ei sunt fericirea ta. Iar dacă tu ești fericit, sunt și eu. Svetlana te iubește, a făcut-o dinainte să te cunoască. Oferă-i șansa să-ți arate asta. Știu că și tu ții la ea, dar o consideri vinovată și simți că m-ai trăda dacă ai primi-o în sufletul tău. Nu e vinovată, nu o pedepsi pentru greșeala mea și nu te pedepsi nici pe tine.

       — Te iubesc, doar pe tine!

      — Dar eu nu mai exist, iar tu da. Nu te încăpățâna, fii alături de ele. Nu-ți cer să mă uiți, doar să mă pui undeva deoparte în inima ta, să faci loc pentru ele.

       — Nu pleca! zbier când îi simt mâna că-mi părăsește mâna, iar cu pași mărunți se îndepărtează de mine.

       — Te iubesc Juan Luis, te voi iubi mereu. Iartă-mă și fii fericit. Pentru mine.

       Îmi sunt pieptul dezvelit, niște padele metalice mă izbescz, un curent îmi străbate trupul.

       — E bine, aud o voce de bărbat. Inima a început din nou să bată, ce a fost mai rău a trecut. De acum, îl supravegheați. În caz de orice sunt în camera de gardă.

       Deschid cu greu ochii, orbit de lumina puternică și în salonul mult prea alb o văd pe Catherine, care îmi zâmbește cu drag.

       — Bine ai revenit, Juan Luis, ne-ai speriat.

       O privesc confuz, acum câteva momente eram în brațele lui Aylin, iar acum sunt aici, într-un salon rece.

       — Ai luat o supradoză, îmi răspunde la întrebarea nerostită. Când ai ajuns aici erai în stare critică, inima a fost afectată și ai intrat în stop cardio-respirator, dar din fericire domnul doctor a reușit să te resusciteze.

       Chiar o fi noroc? Chiar vreau să fiu aici? Nu cred că vreau.

       — Catherine, am văzut-o pe Aylin... Am atins-o și am sărutat-o. Nu trebuia să mă treziți, voiam să rămân acolo, în brațele ei, spun cu glasul stins, privind gresia albă din cameră.

       Vine și se așează pe marginea patului. Îmi ia mâna în care am o branulă, pe care un lichid transparent îmi alimentează corpul.

       — Aylin a fost copilul meu iubit, mă doare sufletul să spun asta, dar știu că ai nevoie să o auzi. Aylin nu mai e, îți voi mulțumi o viață pentru felul în care ai iubit-o, dar trebuie să mergi mai departe. Trăiește, Juan Luis. Nu mai ești singur de acum, ai o familie.

       O privesc confuz din nou, pare că asta e starea mea generală.

       Se deschide ușa și pe ea pășește Svetlana. E într-un halat, iar în brațe ține un nou-născut. Cu pași mici se apropie de patul meu. Întind instinctiv mâinile, iar golul din ele este umplut de cea mai frumoasă fetiță pe care am văzut-o vreodată.

       Știu acum că inima mea are un motiv să bată.

       Acest capitol l-am scris foarte la începutul cărții, a fost de altfel motivul pentru care nu am renunțat la ea, am vrut să am ocazia să-l aduc la lumină. Nu știu dacă voi îl considerați reușit, pentru mine însă, e cel mai frumos din toată cartea.
       Sper din suflet să vă placă și vouă.
       Mai avem epilogul și ne luăm rămas bun de la ei. ❤️