Punct. Și de la capăt - Vol II (finalizat)

Capitolul XIII

Perspectiva Svetlanei

       Mă mișc cu greu, ghipsul de pe picior mă scoate din sărite, e ireal faptul că am reușit să cad de pe cal. Atâția ani de călărie, iar eu pierd controlul ca proasta. Dacă ar știi tata ar fi extrem de dezamăgit de mine, nu-mi place să-l dezamăgesc. Dar o fac, de când am ales să părăsesc frigul din Rusia, pentru soarele din America Latină, relația noastră a suferit enorm. Nici cariera pe care am ales-o nu e ceea ce-și dorea pentru mine, nici faptul că mi-am părăsit logodnicul cu două săptămâni înainte de nuntă nu a fost pe placul lui. Una peste alta, de câțiva ani, fac totul pe dos.

       Îmi pare rău să știu că, oarecum, l-am pierdut. Când eram mică mi-a fost cel mai bun prieten, acum însă, în rarele momente în care vorbim la telefon, îl simt mai rece decât iernile de acasă.

       Acasă... Mi-e dor de acasă... Dar a fost alegerea mea să plec, am căutat un nou început, care deși nu s-a dovedit a fi cel mai reușit, trebuie să mi-l asum.

       Așa că, înghit în sec și, cu greu, merg să deschid ușa care mai are puțin și e dărâmată de ciocănituri. Într-adevăr au început omenește, însă cum nu prea aveam chef de musafiri, am decis să nu deschid. Fără succes decizia mea, cel sau cea care e la ușă, clar nu vrea să renunțe.

       — Juan? întreb surprinsă când printre multitudinea de flori pe care le are în brațe, îl zăresc.

       Îmi întinde buchetul pe care îl iau în brațe, însă realizez că nu pot să mă sprijin în nimic datorită lui și mă dezechilibrez atunci când dau să mă întorc spre sufragerie pentru a le lăsa. Niște mâini puternice îmi cuprind mijlocul și mă ajută să nu cad.

       — Mulțumesc, îngân rușinată. Pentru flori și pentru ajutor.

       Am fost de când mă știu o persoană independentă, "băiatul" pe care tata, deși nu prea voia să recunoască, mereu și l-a dorit. Am fost atrasă întotdeauna de lucrurile destinate băieților, încăpățânată și stăpână pe ea. De când îl cunosc pe Juan însă, pare că mă comport mereu ca o gâsculiță care are în permanență nevoie de ajutor.

       Urăsc asta.

       Însă, ador când îl simt aproape de mine, dispus să mă ajute.

       Doamne, înainte să-l fac bine pe el, voi înnebuni eu.

       Mă ajută să mă așez pe canapeaua din sufragerie și îl văd căutând cu privirea ceva prin cameră. Îmi unesc sprâncenele într-o încruntare datorată curiozității.

       — Ce cauți?

       — O vază... răspunde absent, ești femeie, trebuie să ai o vază pe aici.

       Zâmbesc și-i indic cu mâna spre vaza în care sunt moarte niște lăcrămioare. Am lipsit prea mult de acasă.

       Iese cu florile și cu vaza și îl aud prin bucătărie făcând zgomot. Sper să nu distrugă ceva pe acolo. Nu se aude nimic spart și în scurt timp se întoarce triumfător cu imensul buchet de flori așezat în vază. Le pune pe măsuța de cafea și se așează lângă mine pe canapea. Îmi ia mâine între ale lui și cu o privire pe care nu am mai văzut-o până acum la el, îmi analizează trăsăturile.

       Aș vrea să am mai multă încredere în mine așa încât să nu simt că mă înroșesc ca o tomată. Știu însă că nu sunt ceva frumusețe, părul prea blond și tenul prea alb, care culmea e invadat de pistrui mi-au creat mereu complexe. Credeam că am trecut peste, că am învățat că aspectul fizic al unei persoane nu înseamnă aproape nimic, că ceea ce e cu adevărat important e sufletul. Realizez acum însă, când îi văd ochii prea negri pentru a fi reali, că sunt iar fetița care s-a întors plângând acasă când băiatul pe care îl plăcea i-a spus că e urâtă și nu vrea să vorbească cu ea.

       — Ce cauți aici?

       Ar trebui să sărbătoresc, cumva, nici eu nu știu cum, am reușit să-l aduc aici fără să îl ameninț sau păcălesc.

       Nu pot. Îl privesc și tot ce îmi doresc e să îi simt iar sărutul.

       — Vreau să te întorci.

       — Nu!

       — Nici dacă te rog? spune cu o față de cățeluș pe care e foarte greu să îl refuzi.

       — Nici..., răspund cam nesigur.

       — De ce?

       Mă încrunt. Ce aș putea să răspund la întrebarea asta? Că a început să-mi placă mai mult decât ar fi normal? Că pierd nopți gândindu-mă la el? Că am simțit un impuls de a-i strânge de gât atât pe el cât și pe noua lui iubită?

       — Nu aș vrea să-ți cauzez probleme în relație, răspund într-un final, lăsând o parte din nebunie la suprafață.

       — Nu-ți face griji, e extrem de înțelegătoare, spune cu un zâmbet ciudat pe buze și îmi mângâie aproape imperceptibil un obraz.

       Deschid gura pentru a spune multe alte prostii, însă înțeleg că cel mai bine ar fi să nu o fac, nu am vreun drept să-i cer nimic, nu-mi e dator cu nimic. Dacă e cineva aici care are o datorie, eu sunt aceea. Respir profund de câteva ori, apoi număr în gând până la zece și mă liniștesc.

       — Chiar și așa, tot e greșit. La sfârșitul săptămânii îmi scot ghipsul așa că mă descurc câteva zile singură. Mulțumesc oricum pentru grijă.

       Îmi închei monologul cu un zâmbet care singur arată mai mult ca o strâmbătură, însă e tot ce pot la ora asta.

       — Ești foarte frumoasă, îl aud zicând de nicăieri, și simt că mă bufnește râsul.

       Își continuă plimbarea pe obrazul meu, ajungând să-mi mângâie cu degetul mare buzele. Îl văd că se apropie de mine, iar respirația mea începe să se precipite.

       Râsul care mă amenința mai devreme e amintire, inima pare că vrea să-mi iasă din piept.

       — Juan?

       — Da.

       — Ce faci? întreb când buzele lui sunt periculos de aproape de ale mele.

       — Vreau să te sărut.

       — De ce?

       — Nu știu. Doar vreau.

       Și pentru că nu am reușit deloc să mai scriu nimic din perspectiva lui, am zis să încerc altceva... Habar nu am dacă a ieșit cât de cât bine, însă zău că e maximul pe care l-am putut scoate.

       Probabil vor mai urma câteva capitole din perspectiva ei, nu știu însă când. Chiar sper să nu mai dureze la fel de mult.

       Pup. ❤️