Hominoizi și eoni

Axa timpului

Secundele deșarte se scurg în valuri, rând pe rând.
Cu mâinile-amândouă încerci să le cuprinzi, sperând
La acel ceva ce crezi că te-ar putea duce undeva,
Un loc unde timpul n-ar mai exista, unde ai putea deveni altcineva,
Unde viața ți s-ar putea schimba
Și, astfel, existența într-o continuă întârziere nu ți s-ar mai flamba.

Degetele-ți sunt amorțite-n neputință,
Dar tu tot vrei să te agăți de acea tumultuoasă dorință
Vrei să zbori printre lumi nepătrunse
Și să lași mărunte urme intense,
Să-ți pui amprenta pe al orizontului temporal impact
Și să gravitezi printre clipe cu mai mult tact.

Ceasul ticăie neîncetat, ceea ce te face tot mai agitat
Și uiți cum veșnicia nu te închide în limitat,
Ci tu te complaci în a vieții clepsidră amenințătoare,
Vizând viitorul ca pe cea mai mare oroare,
Pierzându-ți mintea între pasajele trecutului,
Luând cu asalt frica necunoscutului.

Vezi timpul, îl simți, îl atingi,
Ți-l imaginezi cum se micșoarează, încât cu greu îl mai distingi,
Ca și cum ar fi aici, dar nu ar fi nicăieri,
Ca și cum fărâmele de clipe n-ar putea roi printr-atâtea întretăieri,
Obosind de nesiguranța zilei de mâine,
Temându-se de aroganța zilei de ieri, de parcă n-ar putea-o susține.

Te simți presat, nu rezonezi cu această melancolie efemeră,
Vrei să te desprinzi de ea și să te avânți într-o bucurie prosperă,
Dar nu realizezi cât ești de departe,
Decât atunci când îți dai seama cât ai fost de aproape
Și îți propui să te înfrupți din ceea ce timpul ți-ar putea oferi,
Dacă nu l-ai mai goni și dacă chiar l-ai trăi.

Pentru că nimic nu se compară cu momentul curent
Și chiar dacă ai mai experimentat ceva precedent,
Nu o să ai parte de ceea ce nu poți accepta ca fiind valid,
Căci rareori ceea ce-ți dorești și ceea ce se întâmplă coincid,
Dacă nu privești realitatea actuală ca pe un act ilicit
Fără să vezi ceea ce minunatul prezent are de născocit.