Încerc să te uit,să nu mai mor la fiecare 2minute de dorul tău, să mă prefac că ți-am uitat deja imaginea,gândindu-mă iar la ea.Păcat este că încă-s un sulfet de copil,prea irascibil pentru soartă și prea sensibil pentru viață. Prefăcându-mă că știu ce e acela un curcubeu,deși încă n-am avut onoarea de a vedea ploaia.Mă plimb pe stradă singură și nu-mi iai privirea de la umbra mea,iar când un om trece prin ea și o sparge îl înjur. Și totuși, mă gândesc în altă toamnă când umbra mea era lângă umbra ta,se plimbau amândouă pe acolo fără spirit și doar mărșăluind alandala. Îni amintesc când stăteam amândoi cu orele în mormanul de frunze,iar lumea trecea pe lângă noi și ne numea nebuni,când noi eram doar fericiți. Încă îmi amintesc câte pagini scriam pentru tine în fiecare noapte, dar nu ți le dădeam niciodată. Încă îmi amintesc cați copaci am judecat și câte glume de prost gust am puțit spune împreună, deși știam că nimeni nu le va înțelege, nici umbra frunzelor și nici noi.
Încă încerc a găsi acel alt fel de a te uita,când tot ce pot găsi sunt noi amintiri cu tine,care sunt mai drăcoase decât niște arme și mai puternice decât lumina soarelui ce răsare după ce luna a plâns așa de mult pe cer,promițând iar frumosul.. Pe care tot soarele îl va oferi,deși ea nu este incapabilă.
