Aseară, mi s-a făcut dor de tine. Un dor atât de cumplit, atât de dureros, încât cred că nu se mai potrivește cuvântul ,,dor". Era o deznădejde fără margini, era o prăbușire ca de pe o culme de punte, într-un fund de prăpastie. Dar nu vertiginoasă, ci atât de treptată încât să-ți poți gândi sfârșitul, să poți înțelege grozăvia fiecărei clipe... Am crezut că-mi va trece, că, printr-o minune, mă voi pomeni într-o altă lume, că voi scăpa de apăsarea aceea aproape inumană pe care o simțeam în toată ființa mea. O oribilă senzație că mă pierd. Există, desigur, un punct al minimului de rezistență. Ajunsesem acolo.
CITEȘTI
Ce Mai Faci?
Short StoryNu te teme niciodată de umbre, ele arată doar că există lumină în apropiere!
