Hidden

Capitolul 17

CAPITOLUL 17

Jason și-a aranjat ghiozdanul pe umăr și s-a uitat chiorâș la soare. Fusese închis aproape două săptămâni, dar Alex și Dean au reușit cumva să-l elibereze, și chiar pe cale legală. A făcut trei pași în față, dar s-a oprit brusc, ca să prindă fata care tocmai îi sărea în brațe. A strâns-o ușor la pieptul lui, după aceea s-a depărtat, ca s-o privească.

— Doamne, arăți așa de diferit! a spus fata. Jason și-a dat ochii peste cap și a zâmbit ușor. 

— Am stat doar două săptămâni, Luna. Nu m-am schimbat mult. 

Cei doi s-au dus la mașină, unde îi așteptau Dean. Jason l-a îmbrățișat pe blondin și l-a lovit de două ori pe spate. Jason se aștepta să-l vadă și pe Alex aici, dar el nu era. Nu mai vorbise cu el de când venise prima oară să-l viziteze. Jason a oftat. Charlie nu venise deloc să vadă ce face, dar n-o învinovățea. Era un criminal, până la urmă. 

— Ai vorbit cu ea? l-a întrebat Jason pe Dean. 

Dean a deschis gura să spună ceva, dar n-a scos niciun cuvânt. Ce putea să-i spună? Nu mai vorbise cu Charlotte de când fusese prima oară în vizită la Jason, dar auzite că acum o ducea mai bine. Nu mai plângea și începuse să-l uite. Nu-i putea spune asta lui Jason. 

— Mă duci la ea? 

Sunase mai mult cu o întrebare, decât ca o poruncă, și asta îl făcuse pe Dean confuz. Jason nu întreba niciodată. A clătinat din cap în semn de da, mai apoi s-a uitat la Luna. Fata a ridicat din umeri. Și ei i se părea ciudată situația. 

Dean a parcat în fața blocului. Jason a tresărit când și-a dat seama că acum trebuia să se dea jos din mașină. Nu avea curaj. Îi era frică de reacția lui Charlie. Totuși, și-a luat inima în dinți și a deschis portiera, ieșind din mașină. 

— Plecați, a spus și după aceea a trântit portiera. 

Acum trebuia să se descurce singur. N-a mai stat pe gânduri, și a intrat în bloc, urcând scările. A ajuns în fața ușii ei. Nu știa ce să facă: să bată la ușă sau să intre direct, neinvitat. Dacă ar bătea, Charlie nu l-ar fi lăsat pe Jason să facă niciun pas, i-ar fi trântit ușa direct în nas, dar dacă ar fi intrat pe ascuns, așa ar fi avut șansa măcar să o vadă și să-i spună un bună. 

Charlie s-a mișcat puțin, simțind o prezență, dar nu a deschis ochii, deoarece era sigură că nu avea cine să fie. A întins mâna și s-a încruntat când a simțit ceva rece. Și-a deschis leneșă un ochi. A împietrit de frică când văzuse un corp străin, stând în genunchi la marginea patului ei.

Pupilele i s-au dilata, privind mai bine silueta din fața ei. Era Axel. S-a ridicat instantaneu din pat, depărtându-se de el. Pentru o clipă, îi fusese frică, dar după aceea, se calmase brusc. Ochii lui îi spuneau că nu-i va face nimic. A înghițit o dată în sec. 

— Axel! a exclamat. 

Jason s-a ridicat în picioare și s-a dat un pas mai în spate. Și-a băgat mâinile în buzunar și s-a uitat la ea. Era foarte frumoasă. 

— Ce faci aici, Jason? Ai evadat? l-a întrebat. 

Jason a dat din cap în semn de nu. Îi spusese Jason, băiatul își dăduse seama din prima că Charlie știa despre el. 

— N-am evadat, Charlie. Am ieșit. Și dacă aș fi evadat, n-aș fi venit aici, nu te-aș pune chiar așa în pericol. 

— Cine ești cu adevărat, Axel? l-a întrebat fata, suspinând. Nu îi venea să creadă că fix el, băiatul pe care l-a ajutat și de care s-a îndrăgostit, a mințit-o. O durea inima. 

Băiatul și-a ridicat ochii albaștrii, uitându-se la ea cu puțină teamă. Da, el, marele Jason McCann sau presupusul Axel Blaze, îi era teamă de ea și de ceea ce o să facă. Poate o iubea, dar nu-și dădea seama. Era ceva complicat și nou pentru el. Ceva ce a gustat, dar nu mai voia. 

Băiatul a înghițit în sec și și-a mușcat buza inferioară. Nu știa la ce să se gândească, la faptul că Charlotte a aflat cine este el cu adevărat sau la faptul că ar putea s-o piardă. Să piardă singura persoană pe care l-a iubit cu adevărat și a reușit să-i câștige încrederea.

Era foarte derutat și asta îl enerva, nu-i plăcea acest sentiment. Și-a strâns mâna în pumn și și-a închis ochii. După câteva secunde, în sfârșit deschisese și el gura, lămurind-o pe fată. 

— În ziua, mă rog, noaptea în care ne-am întâlnit, eu fugeam de poliție, i-a spus el, așteptând ca ea să schițeze un gest. Dar nu, Charlotte stătea liniștită și îl asculta, așa că el a continuat. Trebuia să intru în închisoare, dar am reușit să scap, cred că a fost noroc. Te-am văzut pe tine stând pe jos, gemând de durere, m-am apropiat de tine și atunci mi-am dat seama că tu ești singura mea scăpare. Nu puteam să-ți spun cum mă cheamă cu adevărat deoarece îmi era frică să nu mă denunți. Și chiar nu înțeleg cum te-ai hotărât să mă găzduiești pentru câteva zile. Nu ți-a fost frică de mine? a întrebat-o el. 

Fata a ignorat întrebarea lui. Se gândea cum putea fi așa de proastă. Cum a reușit el să o facă să-l apere și să se îndrăgostească de el. Credea că este un om bun. Charlie și-a dus mâna la ochii, suspinând. Nu plângea, nu putea să plângă și să fie slabă în fața lui. 

— De ce te urmărea poliția, Axel? a întrebat confuză, neștiind cum să-l numească. Axel sau Jason. Era greu și derutant. 

Jason și-a lăsat capul în jos, uitându-se la podeaua maronie. A oftat. 

— Pentru omucidere și trafic de droguri, a răspuns cu vocea răgușită. La dracu, a înjurat șatenul, când Charlie căzuse jos. Nu mai avea stabilitate. Îmi pare rău, Charlie, chiar îmi pare.

Jason a cuprins-o de talie, îmbrățișând-o strâns. Inima îi bătea cu putere în piept, dându-i senzația de vomă. El stricase tot, ca de obicei. Câteva șuvițe îi căzuse pe față, lui Charlie, Jason îndepărtându-le imediat. Voia s-o vadă. Era sigur că nu-l va ierta niciodată. 

— Te iubesc, Charlotte Garrix. Chiar te iubesc. Te rog, iartă-mă...