eat healthy

capitolul 9 - amintirile ei arse de ani pierduţi

- Mda, deci stii care e chestia? Nu prea stiu ce fac aici si sincer, acele persoane care cica imi sunt prieteni, nu prea simt asta. Ei nici macar nu stiu o micuta parte din viata mea de care sunt mandra. Tot ce stiu este fraza asta, "Hei, buna, ma numesc Blair George si imi place sa memorez chestii nesemnificative" si totusi speram sa imi fie prieteni, insa uite-ne aici, la periferia orasului, unde a avut loc un afurisit de festival comercial, cu o sticla cu bautura alcoolica, cumparata cu ultimii banuti, alaturi de tine, spunandu-ti chestia asta si tu o sa ma intrebi "Chiar memorezi chestii nesemnificative?" si ei ne-au lasat balta, au luat masina si gata. Totul datorita acelui carusel.

A tacut. A tacut si se uita la mine.

- Ce e? o intreb.

- Intreba-ma!

- Ce?

Apoi a rasuflat prelung si s-a asezat pe jos.

- Aa, ok... Tu chiar memorezi chestii nesemnificative?

- Da.

- Si mai ai ca hobby, pe langa asta si ascunderea cartilor favorite prin frigidere straine?

- Probabil, ai găsit-o?

- Nu a fost chiar aşa de greu.

- Ai început să o citeşti?

- Ăă, nu chiar.

- Atunci, fă-o. Neapărat.

- De ce ai ţinut atât de mult să te dai într-un carusel?

- Chiar vrei să ştii sau doar ai epuizat toate subiectele de discuţie?

- Prima variantă.

- Atunci, cred că o să-ţi spun, chiar dacă nu e cine ştie ce secret sau ceva de genul.

- Ok.

- Ştii de cât timp este caruselul?

- Nu.

- Ştii de cât timp este festivalul ăsta?

- Ăă, nu.

- E de foarte mult timp si caruselul ăsta la fel. Caruselul ăla, de fapt, este cel mai vechi. Nu prea ştiu dacă i-au mai schimbat piuliţele sau ceva, insa cred că este cel mai vechi de pe aici. Prima oară, am fost cu tata. Mama a ales să se duca să facă cumpărături şi ne-a lăsat singuri. Tata m-a întrebat dacă mă plictisesc şi eu am aprobat. Aveam şapte ani. Apoi, s-a dus să ia cheile de la maşină şi mi-a spus să îmi iau o jachetă. Mi-am ales tot una de blug, cum am făcut şi de această dată.

 Blair George făcu o pauză. Era exact lângă mine şi îşi scoase o ţigară. Se uită la ea timp de aproape un minut si o îndoi. Apoi o aruncă. Pe mine m-a bucurat gestul.

- Mi-a spus că îmi va face o surpriză plăcută şi o s-o îndrăgesc. Atunci m-a dus la acest festival. Îmi povesti pe drum că ăsta era un festival la care se întâlnea, în general cu prietenii din liceu, dar de această dată, eram doar noi doi, tată şi fiică. Ştii, cum se întamplă în filmele de familie mai vechi de Crăciun. Cam aşa vroia el să fie. Scoase un CD cu copertă neagră, Beach Boys. Era foarte în vogă. Şi îi mulţumesc lui că acum am o cultură muzicală bine pusă la punct, fiind învăţată că vechi nu înseamnă uzat şi uitat. Prin versurile lor pătrunzând până pe bancheta din spate şi înapoi şi melodia lor care imi dădea o stare lejeră, am început să vorbim despre anii lui de liceu şi atunci nu prea am înţeles prea multe. Poate doar ca miecurea la cafetărie, era prăjitură de ciocolată. Când ajunsesem acolo, nu erau melodiile foarte ritmate care să îţi producă dureri de cap sau comerciale. Erau melodii armonioase care te făceau să te simţi atât de liber şi fericit, chiar dacă sufletul îţi ţipa de durere, uitai de asta. Înţelegi?

- Cred că da. Aş fi vrut şi eu un tată ca al tău.

- Mda...şi eu îl vreau înapoi.

- Adică?

- O să vezi ce vreau să spun. Primul lucru care l-am făcut când am ajuns a fost să ne luăm îngheţată cu aromă de căpşuni şi apoi mi-a spus să aştept pe bancă şi în nici un caz să nu plec de acolo. Aşa am făcut. Îmi făcuse plăcuta surpriză de a cumpăra două bilete la acest carusel. Atunci avea culorile mult mult mai vii. A fost primul lucru în care ne-am dat.

 Făcu o pauză atât de lungă, încât mi-am dat seama că a terminat ce avea de spus şi am început să chicotesc, fiindca asta a fost adevărata poveste şi mi s-a părut copilăresc.

- Ăă, drăguţ, am reuşit să spun.

- Nu râde. A fost şi ultimul. Înţelegi?

- Ultimul lucru făcut împreună.

- Acum înţelegi ce greseală ai făcut când ai început să râzi?

- Scuze. Nu am ştiut asta.

- E în regulă.

 Oricât de aproape era de mine. Simţeam o distanţă colosală. Distanţa asta s-a mărit când între noi doi era o tăcere stânjenitoare. Două minute de tăcere stânjenitoare. Trei minute de tăcere stânjenitoare. Mi-am zis ca la trei o să o îmbrăţişez:

Unu.

Doi.

Doi jumătate.

Patru.

Şansă ratată.

Oficial, la ora actuală, am primit premiul de cel mai mare ratat.

Abia dupa un întreg minut, plin de secunde, în care am numărat ca un idiot, mi-am dat seama că, ea plângea. Atunci, nu mi-a mai trebuit să număr, fiindcă am îmbrăţişt-o atât de tare. Foarte tare. A plâns mult mai tare, dar tot am îmbrăţişat-o.

- Ştiai ca oamenii au un număr limitat de lacrimi? Nu vreau să ţi le iroseşti tocmai cu un nătâng ca mine, încerc să o calmez.

- Tu ştiai că nătângul ăsta e primul caruia i-am povestit? Dacă nu, atunci aş vrea să ştie. Tatăl meu a fost în armată. Cred că ştii ce s-a întâmplat în continuare.

- Îmi pare atât de rău.

- Mă simt de parcă aş vrea să îţi spun toate problemele mele care nu sunt deloc puţine, însă am teama că o să te îndepărtezi.

- Câte secrete poţi să păstrezi în tine, Blair George?

- Este o infinitate.

- O să fiu cel mai bun ascultător, atunci.

- Nu mai cred în promisiuni spuse după o gură de alcool.

- Şi tu eşti în aceeaşi situaţie în privinţa alcoolului. Apropo, este o benzinărie acolo care e non-stop. Hai să ne luăm ceva de mâncare. Sunt sigur că eşti lihnită, nici măcar nu ai mâncat azi.

- Crede-mă. Ştiu asta atât de bine.

 Ne-am ridicat greu. De data asta, lacrimile s-au oprit.

- Încerc să-mi dau seama cine eşti cu fiecare zi care trece şi mă bucur că de fiecare dată descopăr câte ceva nou, ce mă încântă, îi spun cu atât de multă încredere.

 Nu prea ştiu de unde a venit atât de multă încredere în propria-mi persoană, din moment ce eu mereu am fost o persoană nesigură pe mine, dar de această dată, de la premiul pentru cel mai mare ratat al anului până la mr. încredere, e ceva.

 Când am ajuns la acea benzinărie, am întrebat-o ce vrea, fiindcă fac cinste, totuşi în sinea mea speram să nu i-a ceva costisitor, din moment ce aveam doar doi dolari.

- Nu îmi este foame.

 Mi-a citi gândurile sau...?

- Haide, alege ceva.

- Nu.