Yoonkook: Între lumină și întuneric

Capitolul 1: Începuturi

Yoongi povestește:
Stau închis în micul meu studio improvizat de vreo câteva zile. Pielea mea albă nu a mai fost atinsă de razele soarelui de mai mult de 24 de ore. Mi-am trecut degetele peste clapele pianului. Ador această atingerea, mă calmează. Iubesc muzica, fiind singurul lucru care mă ancorează în realitate și mă menține pe linia de plutire. Îmi place să mă scufund în acordurile ei atât de întortocheate și melodioase.
  Pentru mine muzica e un mister, un mister pe care nu îl voi dezlega niciodată oricât aș încerca. Dar asta mă face să o ador. Aici îmi petrec majoritatea zilelor. În acest mic spațiu cât o cutie de chibrituri plină de instrumente muzicale și aparatură electronică cât de cât performantă. Telefonul a început să-mi vibreze în buzunar anunțând o convorbire. I-am răspuns fără să mă uit la numele apelantului.
  - Suga-hyung, vocea lui Jiminie m-a făcut să zâmbesc. Vrei să mergi cu noi în parc astăzi, m-a întrebat.
  - Nu știu, Jimin, mai am multe de făcut și..., am încercat eu să-i explic fără niciun rezultat.
  - Te rog, hyung, s-a milogit el. Nu ai mai ieșit din casă de trei zile, mai ia o pauză, m-a sfătuit el.
  Am stat să mă gândesc o secundă. Ne cunoaștem de câțiva ani, ajungând să lucrăm împreună pentru o agenție de idoli, una necunoscută care mie, unul, nu îmi aduce nicio satisfacție. De obicei îmi câștig traiul vânzându-mi compozițiile, iar Jimin și ceilalți au alte slujbe pe lângă aceea de idol.
  - Prea bine, i-am răspuns într-un final.
  - Te așteptăm atunci, m-a anunțat și a închis.
  Mi-am luat jacheta și am părăsit încăperea urmând ca mai apoi să încui ușa. Am traversat autostrada împânzită de oameni. Seulul un oraș mult prea mic pentru cât este aglomerat în unele ore ale zilei. M-am îndreptat spre parc, pașii mei ghidându-mă în timp ce razele soarelui mă urmau. Am ajuns în parc și m-am alăturat lor pe o băncuță unde am sfârșit vorbind despre următorul album.
  Jeon povestește:
  Chiar și posibilitatea aparent imposibilă de a o vedea mi-a făcut inima să se zvârcolească în piept dureros. Durere asta e ceea ce primesc când mă gândesc la ea, o durere latentă în combinație cu iubirea pe care încă i-o port, încă atât de vie.
  Hermes a așezat un glob pe masă, strălucirea lui disipând din întunericul încăperii. Avea un suport de aur încrustat cu diamante, însă nu asta e ceea ce m-a intrigat ci faptul că în acel glob apăreau imaginile unor oameni de la suprafață. Am înghițit în sec.
  - Acesta e globul prin care Zeus își găsește cuceririle, m-a anunțat, știind deja că este un mare pervers care își încornorează soția.
  Este un libidinos și îl urăsc pe cât se poate se mult. Acum mii de ani m-am îndrăgostit de fiica lui care era de o frumusețe ireală, aproape imposibilă, așa că am fost și i-am cerut acordul pe multele Olimp, ceea ce s-a și întâmplat, doar cu condiția de a o putea aduce în lumea umbrelor. Am răpit-o de sub ochii mamei sale și am convins-o să mănânce un sâmbure de rodie, legând-o pentru totdeauna de această lume. Ne petreceam doar trei luni din an împreună, ea fiind zeița primăverii, însă erau cele mai frumoase luni din tot anul. Asta până când Zeus a preschimbat-o într-un semizeu urmând ca după moarte să se încarneze undeva pe Pământ cât mai departe de mine. Așa s-a asigurat că nu o voi mai vedea niciodată. Iar anotimpurile vor funcționa cum trebuie atâta timp cât ea se află acolo.
  - O poți găsi dacă o cauți, mi-a spus, această mică speranță măcinându-mi sufletul.
  Ce poate fi diferit acum față de sute de ani în urmă? Am luat globul de cristal în mâini fiind mult mai greu decât pare și i-am rostit numele cu toată dragostea pe care i-o port. Întoarce-te la mine! Am strigat cu toată ființa mea. Imaginile s-au disipat, contrastat până au dispărut definitiv lăsând doar nori negrii prevestitori de furtună. Nu are rost, am gândit dezamăgit. Nu știu unde e, nu știu ce face și mai presus de toate nu îi știu numele. Înainte să vreau să las globul înapoi pe masă a apărut imaginea unui parc plin de copaci înverziți și înalți de câțiva metri.
  Imaginea s-a focalizat asupra unui grup de prieteni, oprindu-se asupra unui tânăr cu o culoare foarte dubioasă în cap. Un albastru acvatic în combinație cu spuma ce se formează la mal. Ochii îi erau căprui, aproape negri în antiteză cu pielea aproape albă și purta un zâmbet pe chip, unul din cele mai frumoase zâmbete pe care le-am văzut vreodată. Am surâs.
  - Hermes, prietene, eu zic că globul tău e stricat.
  Și-a frecat ceafa aruncând o privire, eu chicotind.
  - Îmi cer scuze, a spus. Cred că după atâția mii de ani nu cred că mai funcționează cum trebuie.
  A fost frumos cât a durat. Acesta a făcut o plecăciune și a părăsit camera, rămânând din nou singur cu gândurile mele negre și întunecate, dar cu imaginea chipului acelui tânăr persistându-mi pe retină.