Yoonkook: Între lumină și întuneric

Capitolul 2: Decizia

Jeon povestește:
Toată noaptea m-am gândit la acel chip, e ca și cum mi-ar fi rămas tatuat în sânge, iar dorința de al vedea din nou e așa de aprigă încât mă sperie. Am tot încercat să mă conving că nu e el a mea Persefona, însă fără niciun rezultat. Are ceva care m-a vrăjit, ceva ce nu am mai văzut la niciun muritor. Vreau să îl cunosc. Sunt doar curios de ce globul mi l-a arătat pe el dintre toți oamenii de pe Pământ, dar nu pot părăsi acest loc, nu fără să afle acel idiot. Vreau să-l mai văd. Am mers cu pași repezi spre sala tronului și singurul lucru pe care l-am putut zări în toată obscuritatea încăperii a fost acea lumină anormală provenită de la glob.
L-am luat în mâinile mele convingându-mă că acest lucru nu este nedrept față de Persefona și că nu încerc să înlocuiesc în vreun fel dragostea pentru ea. I-am rostit numele iubitei mele așteptând să apară chipul acelui străin ceea ce s-a și întâmplat. Se afla într-o cameră îngustă singur. Pereți de o culoare albă spre un galben murdar, exista un pat pentru p singură persoană într-un colț, în rest camera era plină de tot felul de instrumente muzicale și aparatură electronică.
Era așezat la pian, chipul îi era umbrit de întuneric, însă razele firave ale lunii care pătrundeau prin mica fereastră îi mângâia chipul, lăsând la iveală pielea complet albă, palidă, ca de mort, buzele acelea pline și suave și trăsăturile perfecte ale chipului. Ochii îi avea închiși fiind ghidat de linia melodică pe care degetele sale o trasa cu eleganță. E așa frumos. E parcă extras dintr-un basm cu prinți. L-am privit și i-am ascultat muzica, lăsându-mă prins în mrejele sale asemenea unei noi capturi.
Și ei i-a plăcut muzica, însă nu am auzit-o niciodată cântând. Asta nu înseamnă că ceea ce îmi arată globul a adevărat. Persefona este moartă. A fost ucisă de propriul tată, doar pentru a se răzbuna pe mine. Acest băiat cu chip angelic nu este ea, mi-am spus. Atunci de ce îmi place așa mult de el? De ce mă simt atras de acest străin muritor? De ce vreau să îl cunosc? Aceste întrebări îmi macină sufletul. M-am așezat pe tronul imens din piatră neagră. Vreau să ies la suprafață chiar și pentru câteva clipe.
Tocmai pe ușă a pătruns Hermes care m-a surprins în aceeași stare deplorabilă că deunăzi. M-a analizat pentru câteva secunde, urmând să mă întrebe același lucru de secole:
- Cum vă mai simțiți?
- Gol, i-am oferit răspunsul.
De când nu a mai fost Persefona acest loc mi-a devenit o temniță. Obișnuiam să ne plimbăm împreună prin Câmpiile Elizee bucurându-ne de frumusețea acelui loc în toate cele trei luni pe care le petrecea alături de mine.
- Vreau să ies la suprafață, am recunoscut, el privindu-mă uimit.
Nu am mai spus asta niciodată. Preferând să îmi accept soarta în acest loc bântuit de amintirea ei. Un zâmbet i-a apărut pe chip luându-mă prin surprindere, era un zâmbet autocunoscător și liniștitor.
- Ai avut dreptate când ai spus că prezența nu este primordială în acest loc și totuși să te afli aici menține acest loc, a spus oftând. Dar putem găsi o soluție, Jungkook-ah, pentru a te scoate de aici și pentru câteva zile să fi catalogat drept muritor. Vei renunța la numele de Hades, marele stăpânitor al umbrelor, cel urât de toți muritorii ci vei fi doar Jungkook.
Cuvintele lui mi-au oferit speranță pentru a nu știu câta oară, deși pare un lucru imposibil să părăsesc acest loc. Sunt dispus să fac acest sacrificiu pentru un muritor? Un muritor care s-ar putea sau nu să fie de fapt Persefona. Da, o voi face. Indiferent de consecințele pe care va trebui să le suport pe urmă.
- Mulțumesc, Hermes, bunul meu prieten, am spus. Dar nu ar trebui să te implici în asta. Voi părăsi acest loc de unul singur, am rostit în ciuda expresiei sale îndurerate. Eu îi pot face față lui Zeus pe când, tu nu.
Nu îmi permit să i se întâmple lui ceva, nu când este singura persoană căreia îi pasă de ce se întâmplă cu mine.
- Voi pleca în zori și mă voi întoarce peste trei zile, l-am anunțat. Cu el sau fără el. Tu doar menține plecarea mea un secret față de toată lumea.
- Așa voi face, m-a asigurat și a dat să se aplece în fața mea, dar l-am oprit.
- Nu mai sunt Hades, ai uitat, i-am oferit un zâmbet după foarte mult timp. Și în plus suntem prieteni, am adăugat el aprobând printr-o înclinare a capului.
A părăsit încăperea, lăsându-mă singur. Sunt fericit, sunt fericit că îl pot întâlni. Sper doar că aceste trei zile mă pot convinge că el este ceea ce am căutat în aceste milioane de ani. Voi părăsi acest loc, doar acest gând îmi provoacă exaltare în suflet. Voi putea simți razele soarelui, voi putea lucruri pe care nu le văd aici în afară de întuneric și râurile de lavă pe care sunt aduse umbrele spre a fi judecate. Câmpiile Elizee sunt cele dominate de un alb absolut. Acestea sunt echivalentul raiului din religia creștină. Acolo umbrele fără păcate sunt lăsate să aibe o eternitate liniștită, într-un loc feeric în care zei mai mici în rang înveșmântați în cearșafuri albe le îndeplinesc toate dorințele. Nu am mai profanat acel loc de când ea nu a mai fost.
M-am așezat pe tron cu globul de cristal în brațe și i-am rostit din nou numele. Globul arătându-mi aceeași încăpere, doar că acel tânăr nu mai cânta la pian, delectându-mă cu muzica sa ci adormise, având capul pe clapele acestuia. Am surâs. E atât de drăguț. L-am privit ore în șir până când și eu am adormit, imaginea chipului său pătruzându-mi atât de adânc în suflet.